Vâlcea sub habsburgi şi fanarioţi

Armata de graniţă şi boierimea olteană s-au răsculat la aflarea veştii despre înfrângerea otomană de la Petrowaradin (5 aug. 1716). Serdarul Barbu Cornea Brăiloiu şi Radu Bengescu au ocupat Mânăstirea Tismana şi în urma sfatului ţinut de boieri şi căpitani au înlesnit trecerea catanelor austriece din Ardeal, pe la Câineni ajungând la Piteşti şi Goleşti. Cei 500-600 militari trimişi de Nicolae Mavrocordat, pentru apărarea teritoriului din dreapta Oltului, după ce au trecut prin Râmnic şi Ocnele Mari, în drum spre Horezu – au fost deconcentraţi din ordinul comandantului, marele ban Şerban Bujoreanul[1].

Pe la mijlocul lunii august 1716, în urma unui zvon conform căruia un detaşament austriac se îndrepta spre Bucureşti, Nicolae Mavrocordat a fugit spre Giurgiu luându-l cu sine mitropolitul Antim Ivireanul, împotriva voinţei acestuia. După cum spune cronicarul Radu Popescu, într-un anumit punct din traseu, de la Călugăreni în jos spre Dunăre (la Odaia), între domnitor şi mitropolit ar fi intervenit un conflict, în urma căruia Antim se întoarce la Bucureşti, unde va trece de partea boierilor filoaustrieci şi-l va unge ca domn pe un anume Pătraşcu vel vornic Brezoianu. Zvonul dovedindu-se fals, Nicolae Mavrocordat se întoarce la Bucureşti şi îl taie pe Brezoianu, iar pe Antim îl dă pe mâna turcilor, care l-au batjocorit, răspopindu-l cu sila. Este caterisit, pe nedrept, de Patriarhia ecumenică şi este trimis în exil, spre Mânăstirea Sfânta Ecaterina de la muntele Sinai. Nu va apuca să ajungă la destinaţie pentru că, în urma unui ordin, va fi ucis pe drum de ostaşii turci în dreptul localităţii Galiopi, după data de 22 septembrie, iar trupul a fost aruncat în râul Tundja (Bulgaria), afluent al Mariţei, undeva în apropierea Adrianopolului[2].

La 17 septembrie 1716, Saint Croix – căpitan imperial, cerea stareţului mănăstirii Hurezi ca nimeni să nu se retragă la Bucureşti, deoarece ordinul dat oştilor germane de către generalul Steinville era acela de a se ocupa obiectivele strategice. În acest sens, boierii olteni, fugiţi în munţi, îl asigurau pe generalul comandant că poate înainta fără niciun pericol, ca să-şi fixeze garnizoane întărite până la Olt, în special la Horezu şi la Râmnic, localităţile care prezentau un mai mare interes decât Tismana[3]. Boierii au cerut intervenţia grabnică a căpitanul de husari Stephan Dettine von Pivoda, care trece munţii, ocupă Râmnicul şi alături de detaşamentele boiereşti se îndreaptă spre Bucureşti, unde la 25 noiembrie 1716 îl capturează pe domnitor.

La Târgovişte, boierii răsculaţi au hotărât ca ţara să-şi păstreze statutul de autonomie prin menţinerea voievodatului sub suveranitatea împăratului. S-a depus chiar un omagiu în faţa generalului Steinville (28 noiembrie). Generalul, care dorea ca imperialii să ocupe definitiv Oltenia, a dat ordin căpitanului Schwantz von Springfels să întreprindă lucrările necesare pentru ca Oltul să devină navigabil, de la Turnu-Roşu în jos. În acelaşi timp, a urmărit să asigure o bază de rezistenţă la Râmnicu-Vâlcea, Câmpulung, Târgovişte şi Mărgineni şi să ia măsuri contra cetelor de turci care jefuiau ţara. La 20 ianuarie, căpitanul Schwantz se ocupa, la Râmnic, cu întocmirea unei hărţi a Olteniei. El urmărea să deschidă şoseaua pe partea dreapta a Oltului de la Sibiu la Râmnic şi totodată să iniţieze lucrările de întărire a mănăstirii Cozia, precum şi pe acelea de fortificare a episcopiei. Pentru a grăbi construirea şoselei Caroline, pe valea Oltului, generalul Steinville ordonă, la 13 iunie, să se strângă muncitori din judeţ. O inscripţie pusă pe stânca muntelui, pe şoseaua ce duce de la Câineni la Râul Vadului, ne spune despre vitejia comandantului Eugeniu de Savoia şi despre construirea acestui drum – Via Carolina -, opera arhitectului Friederic Schwantius, la anul 1717[4].

Domnitorul Ion Mavrocordat, venit în scaun cu voia turcilor, a trimis la Braşov pe marele logofăt Iordache Creţulescu – ginerele lui Nicolae Mavrocordat, cu cinci pungi de bani, insistând ca germanii să se retragă din zonele fortificate şi de la Mânăstirea din Râmnic. Imperialii, însă, nu numai că nu se gândeau să părăsească Oltenia, ci erau hotărâţi chiar să o lege mai strâns de Transilvania print-o serie de măsuri administrative.

În perioada 1717-1719, la Câineni se va clădi o cetate numită Arxavia, care nu se mai păstrează astăzi. În anii 1715-1718, preotul catolic Antonie baratul cumpără de la orăşenii din Râmnic mai multe proprietăţi, în vederea amplasării noii biserici. Imediat după 1718, în centrul oraşului se construieşte un important lăcaş din piatră.

Potrivit Decretului din 22 februarie 1719, austriecii stabilesc modul de organizare şi administrare a Olteniei, numind în fruntea acestuia un vornic. Acesta era şeful instanţelor judiciare din judeţ şi judeca, în apel, pricinile celor nemulţumiţi de hotărârea judelui şi putea să dea pedepse până la 6 taleri şi 100 de lovituri. Din îndatoririle sale de judecată, erau excluse problemele referitoare la stăpânirea bunurilor – pământ, robi, rumâni – şi cele ce comportau sentinţe capitale. Acum se introduce şi notariatul, şeful acestei instituţii devenind conducătorul cancelariei târgului. Puterea vornicului era limitată la respectarea ordinelor şi instrucţiunilor primite, orice abuz şi violenţă urmând a fi pedepsite printr-o amenda proporţională cu delictul comis. Pentru a impiedica înşelăciunea, se fixează pentru judeţul Valcea un sigiliu având pe el un pom, folosit la ştampilarea chitanţelor şi a actelor la încadrarea dărilor. Pomul va rămâne un simbol statornic pe toate stemele judeţului, până în ziua de astăzi.

Din anul 1731, pe lângă vornicul român apare şi unul german. Acesta avea ca atribuţii controlul populaţiei pe plăşi şi sate, evidenţa caracteristicilor contribuabililor, inregistrarea in protocoalele judeţene a datelor referitoare la situaţia economică şi financiară, pentru a putea fi verificate şi controlate. Vornicul german avea şi sarcina de a raporta Administraţiei de la Craiova, toate abaterile dregătorilor localnici şi să aibă ,,ochiul permanent treaz" asupra părtinirilor şi abuzurilor comise de boieri cu prilejul strângerii dărilor. Printre vornicii judeţului Vâlcea din această perioadă, amintim nume ca: Ilie Otetelişanu, Preda Bujoreanu, Şerban Fărcăşanu, Şerban Şirbei, Ion Bălăceanu, Preda Zătreanu, Mihail Roşianu, Diicul Poenaru, Radu Olănescu, Anton Marstaller, Iordache Fărcăşanu şi Gheorghe Canilos[5].

La 29 noiembrie 1719, egumenii principalelor mănăstiri vâlcene – Ioan de la Hurezi, Ştefan de la Bistriţa, Ştefan de Arnota şi Pahomie de la Govora, participă la „sinodul“ organizat la Mânăstirea Hurezi de către episcopul Damaschin (1708-1725), care a cerut ridicarea Episcopiei Râmnicului la rangul de mitropolie, precum şi înfiinţarea de şcoli în Râmnic şi în Craiova[6].

Episcopia Râmnicului a fost pusă sub jurisdicţia canonică a mitropolitului din Belgradul sârbesc. Damaschin Voinescu “fiind mitropolit de Amasia şi pe aceeaşi treaptă cu mitropolitul din Belgrad, fost sufragan al Patriarhiei din Ohrida; a solicitat să nu fie supus vecinului său de neam sârbesc. El a cerut comandantului Franz Anton von Wallis din Sibiu să i se acorde titlul de mitropolit, precum şi un teritoriu mai extins”[7].

Episcopul Damaschinnu şi-a uitat niciodată preocuparea de suflet a vieţii sale, reuşind să traducă nu mai puţin de treisprezece cărţi religioase, dar – din diferite motive – el nu a putut să tipărească decât cinci. Din opera sa, se vor tipări la Râmnic: Ceaslovul (1724), Învăţătură despre şapte taine (1724) şi Psaltirea (1725). Aceste cărţi sunt realizate de către meşterul tipograf Ilie Cernovodeanu. El este autorul acelei vestite cărţi Mâna lui Damaschin (aşezarea rânduielilor bisericeşti de peste an), pe care o tipăreşte Ioan Halmaghi la Sibiu în 1793 şi o laudă foarte mult, “căci tot meşteşugul ei pe mână se arată şi este izvodită cu mare meşteşug de P.O.S. Damaschin, episcopul Râmnicului”. Chipul acestui ierarh se află zugrăvit la Mânăstirea Govora[8]. Activitatea de tipărire la Râmnic se continuă şi după moartea subită a lui Damaschin. În 1726, se tipăreşte Întâia învăţătură pentru tineri, manualul ce va fi pus în slujba învăţământului din Ţara Românească.

Episcopul Inochentie al Râmnicului a continuat opera tipografică a lui Damaschin. În Catavasierul tipărit de Inochentie la Râmnic în 1734, el este numit „episcopul Râmnicului şi exarhul Severinului şi a toată Mehadia şi altor părţi poruncitoriu”[9]. În vremea păstoririi sale, se tipăresc şapte cărţi: Molitvenic (1730), Triod (1731), Ceaslov (1731), Liturghier (1733), Întâia învăţătură pentru tineri (reeditat în 1734), Catavasier (1734) şi Triod (1735).

În zona de fortificaţii de la Cozia, inginerul Weiss era de părere să se amenajeze un depozit de provizii. În războiul din 1716-1718 au fost cantonaţi acolo husarii lui Pivoda, iar după încheierea păcii, în locul lor s-a stabilit o companie de 150 infanterişti din Bavaria. Ulterior, în anul 1731, în cazarma nou construită acolo, se afla tot o unitate militară.

Episcopul Climent, originar din Pietrarii – Vâlcea, a fost stareţul mânăstirilor Polovragi şi Bistriţa. După ce adunarea electorală mixtă din Eparhia Râmnicului l-a ales episcop (28 iunie 1735), generalul Wallis – directorul suprem al Olteniei l-a recomandat împăratului care, la rândul lui, l-a confirmat ca episcop al Eparhiei Râmnicului, urmând ca mitropolitul sârbesc Vichentie Ivanovici să-l hirotonească arhiereu[10].

Ca şi celelalte judeţe ale Olteniei, Vâlcea a avut de suferit în timpul războiului turco-austriac din 1736-1738. Astfel, în 1736, judeţul a fost obligat să dea 4.000 de obroace de grâu pentru depozitele agricole ale administraţiei austriece, în vederea operaţiunilor armate. Teritoriul judeţului – strâmtorile Oltului, Valea Lotrului, Râmnicul etc. – au devenit scene pentru teatrul de război iscat între marile imperii ale timpului. Printre alte distrugeri provocate de conflagraţie, „Pârjolul războiului a distrus reşedinţa episcopală din Râmnic”[11]. Cete de turci şi tătari au năvălit în judeţ, au ars şi au distrus sate, au incendiat Râmnicul, răpind vite, luând în robie pe locuitorii pe care i-au putut prinde, alţi oameni fugind prin munţi şi prin peşteri. Episcopul Climent s-a refugiat şi el pe Valea Lotrului, unde se aflau 3.000 de militari austrieci. La data de 29 octombrie 1737, Constantin Mavrocordat – domnitorul Ţării Româneşti şi Murtaza paşa, comandantul corpului expediţionar otoman, lansează separat, câte un apel către locuitorii Olteniei, prin care le cerea să se supună, arătând că trupele turceşti sunt venite spre înlăturarea vrăjmaşilor şi să o unească la un loc, cum a fost mai înainte. La cererea domnitorului ţării, episcopul Climent i-a sfătuit şi el pe locuitori „să se supuie împărăţiei turceşti şi a nu lăsa pe catane sau niscaiva hoţi să facă turburare”[12] ; doar o parte din Loviştea vâlceană, având centrul fortificat în fortul de la Perişani, a putut fi menţinută până la sfârşitul războiului sub controlul forţelor austriece. Prin Pacea de la Belgrad (18 septembrie 1739), care a pus capăt războiului ruso-austro-otoman, Imperiul habsburgic a fost obligat să restituie Oltenia, readusă la hotarele Ţării Româneşti.

Episcopul Climent a ctitorit multe lăcaşuri de cult. A început refacerea Episcopiei arse şi distruse de turci, a reclădit între 1739-1749 biserica mare, cu clopotniţa şi cu casele dimprejur, precum şi biserica-bolniţă, clădită din temelie la 1745, „cu toată cheltuiala preasfinţiei sale, chir Climent episcop, precum şi beserica cea mare, iarăşi de sfinţia sa s-au înălţatu” – cum glăsuieşte pisania de la intrarea în bolniţa Episcopiei. Tot cu cheltuiala sa, episcopul a ridicat câteva schituri şi biserici de mir în judeţul Vâlcea: schitul Pietrarii de Jos – în localitatea natală, schitul Pătrunsa, schitul Colnic, bisericile din Bodeşti-Bărbăteşti (1749) şi din Goranu (azi, cartier în oraşul Râmnic). Climent a luat parte, în 1746, la acţiunea de desfiinţare a rumâniei, întreprinsă de domnul Constantin Mavrocordat. În anul menţionat, mitropolitul Neofit I al Ţării Româneşti a vizitat judeţul Vâlcea.

După 1742 Râmnicul devine cel de al doilea centru tipografic al Ţării Româneşti si rămâne ca atare, până la sfârşitul veacului al XVIII-lea. Aici, Climent a tipărit multe din traducerile înaintaşului său Damaschin: Antologhionul”(1737 şi 1745), Octoihul (1742), Ceaslovul (1742 si 1745), Penticostarul (1743), Psaltirea (1743 şi 1746), Evangheliarul (1746), Apostolul (1747), Catavasierul (1747), Liturghierul (1747), Molitvelnicul (1747). A retipărit Cazania lui Varlaam (1748, cu unele schimbări); a tipărit şi câteva broşuri originale: Capete de poruncă la toată ceata bisericească (1743), Învăţătura bisericească pe scurt pentru şapte Taine (1746) şi câteva pastorale.

În prefaţa din Evanghelia tiparită de el la Râmnic în 1746, se adresa domnului Constantin Mavrocordat, menţionându-se că s-a tipărit ca să lumineze „nu numai celor din casă, adică din Ţara Măriei Tale, ci tuturor celor ce vorbesc limba rumânească”. Episcopul a fost ajutat de câţiva colaboratori, ca ieromonahul Lavrentie din Mânăstirea Hurezi, diortositor, autor de predoslovii şi chiar tălmăcitor, precum şi de tipograful Dimitrie Pandovici şi fraţii Mihail şi Constantin Atanasievici, dintr-o renumită familie de tipografi râmniceni[13].

La 8 mai 1749, este ales ca episcop Grigore Socoteanu, stareţul Coziei, fiu al lui Gheorghiţă Socoteanu pitarul, strămoş al familiei Lahovăreştilor. A zidit între 1751-1754, paraclisul episcopiei, păstrat până astazi cu fresce exterioare şi cu portretul mural al episcopului şi al altor ctitori în interior. El se numără printre ctitorii bisericilor „Buna Vestire” şi „Toţi Sfinţii” din Râmnicu-Vâlcea (1762-1764), alături de Hagi Constantin Malache şi ieromonahul Teodor, egumenul Dobruşei.

În anul 1751, este ctitorită biserica schitului Inăteşti din Râmnic, de către Rafail, egumenul mănăstirii Cozia şi călugărul Vasile Monahul. În perioada 1752-1753, egumenul Dionisie Bălăcescu construieşte foişorul de la Hurezi. Alexandru Bucşenescu ridică schitul Berislăveşti (1752-1753). În anul 1754 este construită şi cula Zătreanu, de Radu Zătreanu. Grigore Socoteanu a obţinut realizări remarcabile, mai ales în privinţa tipăriturilor, scoţând 15 cărţi din care Liturghierul şi Octoihul în două ediţii şi Catavasierul în trei ediţii. La Râmnic, s-a tipărit o Gramatică slavonă (1755), la cererea mitropolitului sârb Pavel Neandovici din Carloviţ şi Pravila de rugăciuni a sfinţilor luminători sârbi. Printre cei care au colaborat la tipărirea cărţilor, menţionăm pe ieromonahul Lavrentie de la Hurezi şi pe meşterii tipografi Mihai, Constantin şi Gheorghe Atanasievici[14].

La 21 mai 1764 a fost ales ca episcop Partenie, fost egumen al mănăstirii Tismana. Era originar din Mihăeştii-Vâlcii. În vremea acestui episcop s-au tipărit şapte cărţi (Antologhion, Penticostar, Slujba Sfântului Nicodim, Liturghier, Molitvelnic şi Catavasier). La ele, au lucrat fraţii Atanasievici şi – ca diortositor – ieromonahul Grigore.

În 1772, Von Bauer înregistrează în memoriile sale localitatea Drăgăşani – sat cu o casă episcopală, o curte boierească, o biserică, vii, un târg şi o trecere peste Olt. Lucrarea a fost publicata în anul 1778. Era aici o casă a lui Fârtat şi a urmaşilor săi, care ajunsese mai apoi proprietatea Episcopiei Râmnicului[15].

La 26 decembrie 1773, a fost ales ca episcop Chesarie. El face parte din delegaţia care s-a dus în 1770 la curtea Ecaterinei a II-a din Petersburg spre a-i prezenta doleanţele ţării. În vremea păstoririi sale la Râmnic, tiparniţei de aici a Episcopiei i s-au adus multe îmbunătăţiri, prin mijlocirea prietenului său – negustorul sibian Hagi Constantin Pop. A tipărit Octoihul (1776), Triodul (1777),   Ceaslovul (1779) şi Psaltirea (1779), dar opera de căpetenie a lui Chesarie au constituit-o cele douăsprezece minee pe lunile octombrie-martie (1776-1779).

Epoca de strălucire a Episcopiei Râmnicului a fost continuată de Filaret, ales episcopla 3 martie 1780. Bun gospodar, el a facut eleşteul Episcopiei şi – la 1 septembrie 1784 – fântâna de la Olt, mutată ulterior în curtea Episcopiei, unde se află şi astăzi.

În timpul păstoriei sale, s-au tipărit peste 25 cărţi, toate pe cheltuiala sa. Din cauza războiului ruso-austro-turc, în 1788, activitatea tipografiei a încetat, episcopul refugiindu-se la Sibiu. Activitatea tipografică a fost reluată în 1792, când s-a scos o nouă ediţie a Ceaslovului şi o Cazanie.

La izbucnirea războiului ruso-austro-turc (1787-1792), mânăstirile vâlcene au fost prădate de armată, ca toate cele din apropiere, cum adevereşte un autograf al fostului egumen de la Fereş: „S-a început răzmeriţa neamţului cu turcul la anul 1787 august 15. Şi făcându-se catane din Ţara Românească de sub poala muntelui la împăratul nemţesc; păzea[u] la Gura Lotrului şi trecea[u] hoţeşte peste munţi şi prăda[u] mânăstirile Bistriţa, Hurezi şi Arnota, şi le-a[u] dat foc şi le-a[u] luat toate dobitoacele, după cum şi satelor împrejur[…]. Şi la anul 1789, oct. 26, au scoborât şi nemţii la Dunăre. Şi eu aflându-mă aici la Mânăstirea Bistriţa, am scris ca să se ştie. Gheorghe proigumen Fereş, Bratu Nectarie egumen“[16].

Pahomie, egumenul mănăstirii Hurezi, arăta că „timp de un an, seraschierul Mehmed Paşa, cu o oaste turcească 1.800 de soldaţi otomani au şezut în mănăstire […], au adus în mănăstire 70 de robi, timp de două luni şi jumătate, ceea ce a produs o mare pagubă (. . .) hoţii nemţeşti şi turci au împuşcat chipurile sfinţilor din paraclis, iar bolniţa a ajunsu grajdu de cai“[17].

Tot acum este ocupată de imperiali şi Mânăstirea Cozia. Au loc ciocniri repetate la trecătorile munţilor, Buzău, Predeal-Timiş, Rucăr-Bran, Jiblea şi pe valea Jiului. Oastea munteană şi detaşamentele turceşti, puse sub comanda domnitorului Nicolae Mavrogheni, îi silesc pe austrieci să se retragă din mânăstirile ocupate.

Ciocniri armate au avut loc în 1789, la Gura Lotrului şi Mânăstirea Cornet (27 martie), Sărăcineşti şi Câineni (1 mai). Încercarea domnului Mavrogheni de a propune un armistiţiu prinţului von Saxa Coburg şi cneazului Potemkin, prin intermediul episcopului Filaret, nu a fost luată în seamă (22 noiembrie 1789). Prin Pacea de la Iaşi (1792), cel de-al şaselea război ruso-turc a luat sfârşit.

La 13 iunie 1790, se organizează serviciul poştelor la Râmnicu-Vâlcea, iar la 12 noiembrie 1791 se semnează ordinul de numire a lui Iacov judeţ, „la oraşul Domniei Mele Vel Ocna sud Vâlcea” – târgul Ocnele Mari care apare la 1700, în harta stolnicului Cantacuzino.

Nectarie, grec de laMoreea, a stat pe scaunul episcopal de la Râmnic douăzeci de ani (1792-1812), dar în această perioadă destul de mare, nu s-au tipărit decât câteva cărţi, probabil pregătite de tipar de către Filaret: Molitvelnicul, Psaltirea, Apostolul, Evanghelia, Chiracodromionul, Panihida şi Octoihul[18].

Dezintegrarea structurilor feudale din Ţara Românească, începută de pe la jumătatea secolului al XVIII-lea, a dus la apariţia naţiunii române moderne, afirmarea conştiinţei şi idealurilor naţionale. În plan cultural, Şcoala Ardeleană a fost aceea care a trezit conştiintele prin glorificarea trecutului şi prefigurarea unui viitor prosper nu numai în Transilvania, ci pentru toti românii. În plus, marea răscoală a ţăranilor transilvăneni din 1784 şi în special revoluţia de la 1821, condusă de Tudor Vladimirescu, nu au reprezentat episoade sporadice, ci momente marcante de istorie naţională, fundamentul dezvoltării istorice, care au condus la prăbuşirea feudalismului şi crearea statului modern român.

Sursa: Enciclopedia judeţului Vâlcea, Editura Fortuna, Râmnicu Vâlcea, 2010 (pag. 143-148). Coordonator: Ion Soare; Autori: N. Daneş, Gh. Dumitraşcu, D. Dumitrescu, Fl. Epure, Em. Frâncu, I.St. Lazăr, Arhim. Veniamin Micle, Sorin Oane, Marian Pătraşcu, Petre Petria, Gh Ploaie, Al. Popescu-Mihăeşti, Silviu Purece, I. Soare, Răzvan Theodorescu. Volum realizat în cadrul Forumului Cultural al Râmnicului şi apărut sub egida şi cu sprijinul  financiar al Consiliului Judeţean Vâlcea.