Vâlceni implicați în evadarea lui Gheorghiu Dej din lagărul de la Tîrgu Jiu

Dej fusese condamnat la 12 ani de închisoare pentru participarea sa la acţiunile de la Griviţa din 1933. Deşi slab pregătit în teoria stalinistă /comunistă, era un bun organizator şi se bucura de mare autoritate şi influenţă printre comuniştii români. El era, practic, şeful comuniştilor români în 1944. Tocmai scăpase de grija anihilării secretarului P.C.R. în funcţie, Ştefan Foriş. Acest lucru fusese realizat de Emil Bodnăraş la 4 aprilie 1944, de unul singur, Foriş, ca şi ajutoarele lui imediate acceptînd, ca hipnotizaţi, mazilirea. A fost apoi „autonumită” o conducere provizorie, formată din Emil Bodnăraş, losif Rangheţ şi Constantin Pîrvulescu, ultimul (şi el un vîlcean !) fiind formal şi secretar general. Evadarea lui Dej, departe de a fi o piesă din angrenajul loviturii de stat la care participau şi comuniştii, este mai curînd punctul final al luptei dintre „gruparea din închisori” şi „gruparea internă, dar rămasă în libertate” din cadrul partidului comunist. Comuniştii din lagărul de la Tîrgu Jiu erau la curent cu evenimentele politice şi militare care se petreceau atunci, datorită „unui sistem de corespondenţă cifrată şi întîlniri secrete. Sub duşumeaua uneia din camerele lagărului, era ţinut un aparat de radio, ale cărui piese fuseseră introduse în lagăr ascunse în bucăţi de săpun”. Aşa cel puţin spuneau comuniştii din preajma lui Dej, ca să dea o latură eroică acţiunii lor. În realitate, în baza unei apobări, care se obţinea aproape curent, erau admise în barăci instrumente muzicale, cărţi şi reviste. Mai greu se obţineau aprobările pentru aparatele de radio, totuşi se dădeau. Una din barăcile care au obţinut această favoare era cea în care se afla grupul comuniştilor în frunte cu Dej^1. De altfel, condiţiile din lagăr era destul de bune. Legătura cu familia era permisă în fiecare săptămînă. De fiecare dată deţinutul putea să primească pînă la 5 kg de alimente şi, în plus, erau chioşcuri cu alimente şi fructe chiar în incintă. Nimeni nu a suferit de foame, aşa cum se va întîmpla în regimul comunist.

Două persoane au jucat un rol esenţial în această acţiune: Mihail Roşianu şi Ion Gheorghe Maurer. Mihail Roşianu era secretarul Comitetului regional P.C.R. Oltenia. În preziua evenimentului, căpitanul în rezervă Roşianu, era comandant al unităţii militare care asigura paza lagărului din Tîrgu Jiu. El a fost şi cel care a lăsat versiunea oficială a întîmplării, într-un articol din „Scînteia”, în august 1964, la aniversarea a 20 de ani de la eveniment. El susţinea că evadarea activului de partid aflat în lagărul de la Tîrgu Jiu devenise o condiţie esenţială a desăvîrşirii acţiunilor politice în vederea declanşării loviturii de stat de la 23 august 1944. O dată ieşiţi din lagăre, ei urmau să preia conducerea organizaţiilor de partid din principalele centre ale ţării şi să organizeze grupe de partizani şi formaţiuni patriotice de luptă. Evident că articolul lui Roşianu avea scop propagandistic, el încercînd să întărească astfel opinia după care comuniştii au fost realizatorii actului de la 23 august 1944. Şi asta cu atît mai mult cu cît ne aflăm în climatul de după „Declaraţia din aprilie 1964” şi eliberarea deţinuţilor politici, dintre care unii cunoscuseră îndeaproape „contribuţia” comuniştilor la realizarea loviturii de stat din 23 august 1944² . În articol, Roşianu mai susţinea şi ideea că lui i-au încredinţat Bodnăraş, Rangheţ şi Pîrvulescu misiunea organizării evadării din lagărul de la Tîrgu Jiu a lui Gheorghiu-Dej şi apoi pe grupe, a altor tovarăşi. De fapt, Roşianu spune un neadevăr. Nu el a fost „vioara întîi” în acest plan, ci Ion Gheorghe Maurer.

Avocat al cauzei comuniste în cîteva procese interbelice (inclusiv al Anei Pauker din 1936), Maurer aderase la comunism din motive intelectuale, se pare, încă din 1936. Maurer a lăsat şi el un referat despre eveniment, nedatat însă, în care povesteşte versiunea lui despre evadarea lui Dej.³ El se întîlnise cu acesta în 1942 în lagărul de la Tîrgu Jiu. Dar în 1943 Maurer este eliberat, şi, mobilizat în armată, pleacă pe front în Crimeea. S-a întors în mai 1944. Primeşte două luni de concediu. Acum, practic, se ia hotărîrea evadării lui Dej. Lui Maurer,partidul i-a pus la dispoziţie o maşină Packard, o casă la Craiova (la Manole Bodnăraş), de unde trebuia să conducă operaţiunea, şi o sumă de bani. A primit şi un ajutor, anume pe vîlceanul Mihail Roşianu care cunoştea foarte bine zona.

De fapt, au fost alcătuite mai multe planuri de evadare. Bodnăraş ar fi încercat chiar eliberarea lui Dej pe cale legală, dar nu s-a putut. Iniţial s-a plănuit evadarea lui Dej de la Mănăstirea Tismana, unde Dej trebuia să fie trimis la lucru, împreună cu alţi deţinuţi politici. Dar Tismana era înţesată de poliţişti şi jandarmi, căci mănăstirea servea drept adăpost tezaurului Băncii Naţionale. În final, Dej nu a mai fost inclus în lotul trimis la Tismana.S-a încercat şi varianta evadării de la Tîrgu Cărbuneşti. Dar acolo a fost trimisă o grupă de 15 oameni în frunte cu Gheorghe Apostol. A fost luată apoi decizia organizării evadării lui Gheorghiu-Dej chiar din lagărul de la Tîrgu Jiu. Dej a fost înştiinţat de plan prin „tovarăşul Krug”, care lucra la atelierul de tîmplărie al lagărului şi care avea posibilitatea de a ieşi în oraş. Ultimele detalii le află pe 31 iulie 1944 la Tîrgu Jiu chiar de la Roşianu, cu care s-a întîlnit pe un şantier de construcţii, unde Dej, adus sub pază, era pus să facă o instalaţie electrică.

Roşianu stabileşte mai întîi o serie de case conspirative, în locuri cît mai retrase, departe de şoselele principale. Asemenea adăposturi au fost găsite în unele sate din nordul judeţelor Gorj şi Vîlcea. Vor fi folosite, ulterior, doar casele conspirative din Vîlcea. Au fost instruite călăuze, astfel ca să cunoască amănunţit drumul de la Tîrgu Jiu pînă la fiecare dintre case, mergînd cît mai ferit, numai pe drumuri mărginaşe şi poteci de pădure. În lagărul de la Tîrgu Jiu, Gheorghiu-Dej a pregătit un grup de 38 de deţinuţi pentru evadare, împărţit în şapte loturi.

Sarcina de a-i conduce pe tovarăşi de la ieşirea din lagăr pînă la locul unde urma să-i aştepte maşina care trebuia să-i ducă la prima casă conspirativă a fost încredinţată lui Ion Pripasu. Acesta era gardian public şi păzea un depozit militar aflat în dispersare la Tîrgu Jiu. Putea deci trece, fară a trezi bănuieli, pe lîngă obiectivele păzite de militari în jurul lagărului. Pripasu şi Roşianu au ales cel mai bun loc pentru realizarea planului de evadare: acesta era în dreptul cimitirului care era despărţit de gardul de sîrmă ghimpată al lagărului printr-un teren semănat cu porumb. Locul de întîlnire dintre evadaţi şi Pripasu trebuia să fie mormîntul lui Grigore Iunian.

Dar partidul nu a mai putut să-i dea lui Maurer maşina promisă. De la Craiova, acesta nu putea nici închiria şi nici cumpăra una, pentru a nu atrage atenţia autorităţilor. Soluţia a fost cea a „reconstituirii” unei maşini, din Citroenul vechi dat la reformă, care avea însă multe piese lipsă, a unui comunist craiovean, Mihai Dugăeşescu.

Evadarea a fost fixată pentru data de 12 august, între orele 21-23. În după-amiaza acelei zile, Maurer şi Roşianu, în uniforme militare, au pornit din Craiova spre Tîrgu Jiu în Citroenul vechi al lui Dugăeşescu, dar care fusese reparat pe ascuns de cîţiva mecanici de la Flotila 3 de aviaţie Craiova (Victor Tudosiu, Mihai Muscalu) sub supravegherea lui Manole Bodnăraş, concentrat aici ca subofiţer, dar care răspundea de adunarea armamentului necesar formaţiunilor patriotice din oraş. Pe drum, maşina a avut cinci pene de cauciuc!. Şoferul maşinii, chiar proprietarul ei, Mihai Dugăeşescu, a schimbat cauciucurile, dar cei trei au ajuns la locul de întîlnire de la Tîrgu Jiu abia la ora 1,30 (noaptea), unde n-au mai găsit pe nimeni.

Între timp, evadarea avusese loc, conform planului stabilit. Înainte de despărţire, Gheorghiu-Dej a dat îndrumări lui Chivu Stoica, rămas în fruntea organizaţiei de partid din lagăr. La ora fixată, 21, cînd ştiau că se schimbă santinelele, pe sub gardul de sîrmă s-au strecurat doi oameni. Primul a ieşit Ion Vidraşcu, căruia organizaţia de partid din lagăr îi încredinţase misiunea de a veghea asupra vieţii lui Gheorghiu-Dej. Apoi a ieşit Gheorghiu- Dej. Pripasu îi aştepta. După schimbul de parole, au ieşit prin poarta de fier din fundul cimitirului şi au trecut şi de santinelele din faţa cimitirului şi a manutanţei. Traversînd drumul, au ajuns în parc, lîngă „Coloana fără sfirşit” a lui Brîncuşi, unde trebuia să vină maşina. După circa două ore de aşteptare au mers la depozitul lui Pripasu, unde, în jurul orei 2 noaptea, s-au întîlnit cu Roşianu, Maurer şi Dugăeşescu. Dej şi Vidraşcu au primit haine militare şi acte de identitate fabricate de partid.

Prima casă conspirativă folosită de fugari a fost la Milostea,comuna Slătioara (Vîlcea), la Constantin Ţundrea (membru P.N.Ţ.), aflată într-un zăvoi pe malul rîului Tărîia. Fugarii au ajuns aici în jurul orei 9,30. De aici, pe la orele 21,30, cu ajutorul învăţătorului Ioniţă Bărbulescu, evadaţii au ajuns noaptea, pe poteci nu prea umblate, în comuna Vaideeni.

20 de ani mai tîrziu, Bărbulescu a evocat acest moment: „L-am întîmpinat în comuna Milostea. Trupul său era istovit de anii petrecuţi în temniţa crîncenă. Din prima clipă însă am simţit, ceea ce m-a impresionat puternic, tăria neobişnuită a acestui om, curajul şi hotărîrea sa. Chipul palid era dominat de ochii negri, atît de expresivi care îşi dezvăluiau clarviziunea şi optimismul conducătorului. Din Milostea am plecat în miez de noapte. Un drum anevoios peste văi şi dealuri. Plouase toată ziua. Pămîntul era clisos, îndărătnic. Am străbătut, nu fără peripeţii, păduri de stejari şi mestecănişuri, traversînd cu greu Cerna, Recea şi Luncavăţul, ape revărsate peste albia lor. Ne strecuram în tăcere, încordaţi, adăpostiţi de întuneric. Astăzi mă gîndesc că era un drum simbolic, prin hăţişuri, de la întuneric la lumină. Doar cîteva ceasuri am fost alături de tovarăşul Gheorghiu-Dej. Destul însă pentru a fi simţit din plin, într-un episod hotărîtor ca acesta, neînfricarea şi dîrzenia în atingerea ţintei propuse, aceea atenţie şi dragoste faţă de tovarăşi, care au făcut din el conducătorul cel mai iubit al clasei muncitoare”⁴.

Este clar că ne aflăm mai curînd decît în faţa unei rememorări, în cea a unei evocări „mitologice” în care persoana lui Dej apare ca exemplu moral de luptă şi de viaţă pentru noile generaţii. Este simpatic modul în care Bărbulescu a „intuit” imediat pe noul conducător al ţării. Evocarea lui Bărbulescu era mai curînd o formulă de „eroizare” şi de „nemurire” a conducătorului, decît o aducere-aminte.

În cimitirul comunei Vaideeni îi aştepta o altă călăuză, Ion (Nake) Simionescu, cu care iugarii au mers tot pe un drum ferit, în comuna Rîmeşti. Aici, cu spatele spre pădurea Măgurilor, într-o livadă, era casa învăţătoarei Maria Ionescu. Această femeie i-a găzduit pe evadaţi 10 zile. Soţul învăţătoarei, Dumitru Ionescu, la rîndul lui tot învăţător, lipsea, fiind concentrat în armată.

Între timp a fost organizată evadarea de la Tîrgu Cărbuneşti a 15 internaţi politici, în frunte cu Gheorghe Apostol şi Alexandru Drăghici – trei grupe de cîte 5, dinainte organi­zate. Roşianu îmbătase santinela şi cei 15 au reuşit să fugă, continuînd apoi drumul spre libertate pe cont propriu.

Abia la 17 august, deci după patru zile, comandantul lagărului Tîrgu Jiu, Siguranţa, şi Jandarmeria, şi-au dat seama de evadarea lui Gheorghiu-Dej. S-a dat alarma, dar era prea tîrziu.

Pe 17 august, la Rîmeşti, a sosit şi Roşianu, iar pe 22 august s-a pornit spre Bucureşti. S-aumai făcut însă cîteva popasuri: mai întîi la Bărbăteşti, la locuinţa avocatului Petrişor liescu(care le-a pus la dispoziţie maşina lui personală) şi apoi la casa parohială din Rîmnicu Vîlcea, strada Emil Avrămescu nr. 1, a preotului Ion Marina. Ziua de 23 august l-a găsitpe Dej în casa parohială a acestuia din Rîmnicu Vîlcea.⁵ Apoi, pe 24 august 1944, tovarăşiiau pornit spre Bucureşti. Erau pregătite evenimentele care urmau să schimbe destineleţării.⁶ Drumul pînă la Bucureşti a fost făcut cu maşina lui Petrişor Iliescu. Acesta l-a dus pe Dej, Roşianu şi Maurer pînă la locuinţa lui Bodnăraş din cartierul Vatra Luminoasă.

Am prezentat mai sus versiunea evadării lui Dej scrisă de persoane din anturajul său, respectiv Maurer şi Roşianu, autorii şi executanţii planului. Mai multă lumină în privinţa evadării lui Dej a adus Eduard Mezincescu, vechi comunist şi fost funcţionar superior în Ministerul român de externe în 1948, care a mărturisit ulterior faptul că, deşi Bodnăraş, Pîrvulescu şi Rangheţ erau toţi în favoarea evadării lui Dej din lagăr, Dej însuşi şovăia, deoarece se simţea mai în siguranţă înlăuntru decît afară. A acceptat să fie eliberat doar cu condiţia ca Maurer să facă aranjamentele necesare ca să nu fie rănit în timpul evadării. În consecinţă, Maurer l-a contactat pe avocatul Grigore Geamănu, vărul unui oficial superior din Inspectoratul pentru jandarmi din Bucureşti, care a plătit o anumită sumă respectivului oficial, pentru ca acesta să-l convingă pe colonelul Şerban Lioveanu, directorul lagărului din Tîrgu Jiu, să slăbească, în ziua planificată pentru evadare, măsurile de securitate în zona gardului.⁷ Mărturia aceasta este, într-un fel, întărită de George Magherescu, aghiotant al mareşalului în 1944, după care, chiar Antonescu este la originea evadării lui Dej, acesta dorind să creeze astfel un „climat de înţelegere cu Uniunea Sovietică.”⁸ Versiunea aceasta ştirbea însă aura „eroică” a evadării, transformînd-o într-un aranjament făcut chiar sub oblăduirea diriguitorilor, în speranţa nemărturisită de aceştia, a găsirii unui partener „ideologic” de discuţie, în cazul – foarte posibil în acel moment – al ocupării ţării de către Armata Roşie. Probabil, gîndeau unii conducători ai serviciilor secrete din ţară, era preferabilă „gruparea internă” unei „grupări moscovite” impunsă de ocupant la conducerea statului. După 23 august, generalul Lioveanu a fost arestat şi după ce a stat în cercetări la Siguranţa din Bucureşti timp îndelungat, a fost încarcerat la Jilava şi apoi la Aiud. A fost supus la grele torturi şi schingiuiri. La Aiud a stat tot timpul la Zarea, izolat în celule de pedeapsă. Nimeni nu a ridicat un deget pentru el. Cei care ajunseseră mari în ierarhia comunistă, cărora le-a creat condiţii umane şi chiar privilegii în lagărul de la Tîrgu Jiu, l-au supus la moarte lentă.⁹

Din ceea ce cunoaştem în momentul de faţă, „recompensele” lui Dej pentru ajutorul dat in problema evadării lui din lagărul de la Tîrgu Jiu au fost:

Ion Gheorghe Maurer – a fost principalul beneficiar al evenimentului, însă ceva mai tîrziu, de prin 1957-1958, cînd „steaua” lui începe să urce vertiginos. I s-a reproşat mult timp că ar fi plecat voluntar în războiul antisovietic.Va deveni ministru al Afacerilor Externe (1957-1958), apoi preşedintele Prezidiului Marii Adunări Naţionale (1958-1961) şi preşedinte al Consiliului de Miniştri (1961-1974).

Mihail Roşianu – devine din simplu învăţător, profesor universitar, membru al C.C al P.C.R (1945-1948 şi 1960-1973), adjunct al Ministrului Învăţămîntului (1948-1949), preşedinte al Comitetului Radio (1952-1953), ambasador în Bulgaria (1956-1961) şi Ungaria (1961-1966). De mai multe ori deputat în perioada 1946-1973.

Ion Vidraşcu – va fi recompensat prin funcţiile de preşedinte al Comitetului de control al statului (1950-1951), adjunct al ministrului agriculturii (1951) şi ministru al gospodăriilor agricole ale statului (1952-1953). A fost şi deputat de Suceava din 1952.

Ion Marina – va deveni, la recomandarea lui Dej, primul patriarh comunist al României (1948-1977). Ascensiunea lui rapidă în ierarhia bisericească s-a datorat, în mod evident, simpatiei pe care i-o purta Dej, după găzduirea acestuia la 23 august 1944 în casa sa de la Rîmnicu Vîlcea.

Constantin Ţundrea – va fi timp de 14 ani preşedintele Comitetului Executiv al Sfatului Raional Horezu (1950-1964). A fost cel mai cunoscut şi mai influent comunist din zona Horezu în tot timpul regimului Dej.

Ioniţă Bărbulescu – călăuza lui Dej de la Milostea la Vaideeni, devine deputat de Vîlcea în 1946 şi, în ciuda colectivizării, şi-a păstrat mult timp averea de circa 18 ha de pămînt la Racoviţa.

Maria Ionescu – va deveni, în 1952, după mutarea ei la Craiova, deputat al acestei regiuni şi chiar membru al Prezidiului M.A.N. (1953-1957). In 1957 devine directoare la Şcoala Medie din Caracal.

Grigore Geamănu – avocat din Gorj, a fost „plantat”, în 1945, de comunişti în Biroul Politic al Comitetului Executiv al Frontului Plugarilor cu funcţia de casier. A fost ales deputat în 1946 şi tot acum secretar general la Ministerul de Interne. Reales deputat în 1952 şi 1961. Secretar al Consiliului de Stat între 1961-1965.

Petrişor Iliescu – este singurul care nu a fost răsplătit în nici un fel. Fusese primul politician din judeţ care trecuse la ţărănişti. Era şeful organizaţiei maniste din Bărbăteşti şi era moşier, avînd peste 100 ha de pămînt în satul mai înainte pomenit. În 1946 a candidat pentru parlament pe listele P.N.Ţ – Maniu. Cel puţin, el nu a fost persecutat de comunişti. A fost nevoit să se mute, pentru a fi rupt de vechile lui legături politice, din Rîmnic tocmai la Corabia, casa lui de acolo fiind amplasată chiar lîngă sediul partidului comunist din localitate. ¹⁰

În conexiune: http://www.ramnic.ro/articole/prof-sorin-oane-deconspira-pacatul-originar-al-comunismului-valcean-11419/2007-12-10

Note bibliografice

1. Ion Antohe, Răstigniri în România de după Ialta, Ed. Albatros, Bucureşti, 1995, p. 307

2. Mihail Roşianu, Cum a fost organizată evadarea tovarăşului Gheorghe Gheorghiu-Dej din lagărul de la Tg.Jiu în august 1944, în Scînteia nr.6352/18 august 1964, p.2-3

3. Arhiva Naţională Istorică Centrală (în continuare A.N.I.C.), fond G.C. al P.C.R. – Cancelarie, dos. 218/ 1944, p. 1-26. Relatarea se bazează pe acest referat, dar şi pe cele scrise de Roşianu în 1964.

4. Scînteia din 23 martie 1965, p.3 articolul „Două zile din august" – „prima” zi din august era cea din anul 1944, amintită în textul nostru, „a doua zi” era cea din august 1964, cînd Bărbulescu a fost primit la palatul Consiliului de Stat unde a primit din mîna lui Dej titlul de învăţător emerit. Articolul lui Bărbulescu a apărut în perioada doliului naţional, Dej murind pe 19 martie 1965.

5. În versiunea lui Maurer, evenimentele de la 23 august au fost prinse de evadaţi la Rîmeşti, la învăţătoarea Maria Ionescu. Evadaţii au găsit un aparat de radio şi aşa ar fi aflat de lovitura de stat de la 23 august. Am preferat varianta lui Roşianu, în acest caz, fiind mai exactă în amănunte, ea fiind susţinută şi de mărturiile unor vîlceni care îşi aminteau evenimentul.

6. Mihail Roşianu, op.cit., p.3; evadarea lui Dej a fost povestită şi de Radu Livezeanu în Scurtă Privire asupra vieţii Organizaţiei Partidului Naţional Ţărănesc din judeţul Vîlcea între anii 1919- 1998, Ed. Conphys, Rm. Vîlcea, 1999, p. 70 .

7. Dennis Deletant, Teroarea comunistă din România. Gheorghiu-Dej şi statul poliţienesc, 1948- 1965, Ed. Polirom, Iaşi, 2001, p. 131

8. George Magherescu, op.cit, p. 70

9. Ion Antohe, Răstigniri în România după lalta, Ed. Albatros, Bucureşti, 1995, p. 309

10. Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, în continuare A.C.N.S.A.S., fond 14591/vol 2, f. 157.

Sursa: Sorin Oane, Istoria județului Vîlcea, Editura Conphys, Rm. Vâlcea, p. 11-16.