Vasile Militaru în trecere prin Vâlcea

 

 

   Printre publicaţiile interzise găsite la autor, cu ocazia percheziţiei efectuate, consemnate în sentinţa Tribunalului militar craiovean, se afla şi un manuscris inedit: ,,Divina zidire" care cuprindea ,,Poemele nemuririi", ,,Cartea lui Iov" şi ,,Dumnezeiasca liturghie". Destinul a făcut ca un exemplar din acest preţios manuscris dactilografiat să intre în posesia mitropolitului cărturar IPS dr. Nestor Vornicescu, cel care l-a încredinţat spre publicare domnului Tudor Nedelcea, directorul Editurii „Scrisul Românesc”, cel care a alcătuit, de curând, antologia ,,Cele mai frumoase poezii" scrise de Vasile Militaru, prin Fundaţia ,,Eugeniu Carada", la Editura IF, Craiova, 2000.

   Poetul Vasile Militaru, în anii '40, a comis şi „păcatul” de a însoţi armata română în campania sa răsăriteană pentru dezrobirea Basarabiei şi Bucovinei, îmbărbătând ostaşii cu cântece şi poezii înflăcărate, să nu zicem naţionaliste, după cum Tudor Nedelcea ne mărturiseşte în ,,Prefaţa" la acest volum. Ceva din invectiva epigonic-eminesciană poate fi recunoscută cu uşurinţă în următoarele versuri: ,,Toţi tâlharii cari pe lume nici nu sapă nici nu ară/ Vor să pună stăpânire pe mănoasa noastră ţară/ Cum să cred că aşa nemernic poate fi un neam de daci/ Să se lase robi în gheara haitelor de lupi rapaci?/ O, români, vom fi o turmă fără nici un drept la viaţă/ Fiece tâlhar puternic va putea să-ţi scuipe-n faţă… / Schingiuiţi, cu ochii orbi / Vom fi daţi la câini şi corbi/".

   Sunt prezente în versurile lui Vasile Militaru idilisme coşbuciene, dulceţuri pastelistice asemănătoare lui Şt. O. Iosif, încrâncenarea ideatică a lui Octavian Goga, pe alocuri. Cităm căteva din maximele versificate ale lui Vasile Militaru: ,,Când nebunului dai tunul şi el pune-n tine tunul / Tu eşti vinovat de moartea-ţi, nu e vinovat nebunul… / Viaţa-i mare-nvolburată. Cine vrea, plutind s-o treacă, / Trebuie să ştie-o lege, de nu dă din mâini… se-neacă/". Cine nu a ascultat romanţa ,,La umbră de păpuşoi", o mai poate asculta pe vechi discuri de patefon: ,,Cu mătasa zâmbitoare,/ legănându-se greoi,/ păpuşoiul râde-n soare,/ vântul îi adie-n foi…/ Iar eu stau culcat la umbra / Lanului de păpuşoi/… Doamne, cel stăpân pe toate / Lumile ca şi pe noi, / Am o rugă, de se poate,/ Fă ca ceasul de apoi/ Să-l trăiesc culcat la umbra/ Lanului de păpuşoi/". Nu se poate uita niciodată că pământul peste care creşte păpuşoi la Ocnele Mari de Vâlcea l-a adăpostit, în căldura verii din anul 1959, pe cel care a fost şi va rămâne poetul Vasile Militaru. Prefirăm prin suflet, ca printr-o clepsidră, ţărâna de aur a lui Vasile Militaru. Să ne dea Domnul să avem puterea de a fi clepsidre pentru nisipul său din oase, iar în vara aceasta, când vom merge prin Ocnele Mari să aprindem o lumânare la biserica în care i s-a făcut, de curând o slujbă de pomenire. Amin!

  

 Felix Sima

articol publicat în Infopuls/ Râmnicu Vâlcea, anul IV nr. 184, 30 iulie-5 august 2001, p. 12.

 

&&&

 

Virgil SACERDOŢEANU,  Franţa, Narbonne, 28/10/2002:

 În anii '50 făceam regia la Teatrul „Alexandru Davilla” din Piteşti. Era epoca de tristă amintire când teroarea se instaurase cu cruzime. Dar nu despre asta vreau să vorbesc. Vreau să descriu scurta întâlnire cu poetul Vasile Militaru.

             Printre spectacolele pe care le-am regizat la Piteşti, îmi reamintesc cu plăcere şi emoţie de „Fata fără zestre” de Ostrovski, de „Omul cu mârţoaga” de G. Ciprian şi de „Moş Teacă” de Alexandru Kiriţescu. Restul… Dar, repet, nu despre mine vreau să povestesc în aceste rânduri. Eu nu sunt decât naratorul unei scurte, dar emoţionante, întâlniri.

În două din piesele de care am amintit, a jucat talentata actriţă Teli Barbu. Nu ştiam prea multe amănunte despre Teli Barbu. Era o femeie discretă, care se strecura ca o umbră, care nu vroia să lase nicio urmă a trecerii ei. Venea punctual la repetiţii (nu a întârziat niciodată). Întotdeauna cu un zâmbet timid şi trist în colţul buzelor. Nu am auzit-o niciodată bârfindu-şi colegii sau criticând vreun spectacol. Încă de la primele repetiţii s-a creat o simpatie reciprocă între noi, fără să ştiu de ce.

   După premiera „Fetei fără zestre”, care de altfel a avut mare succes, ne-am apropiat mai mult şi cu multă mândrie mă consideram printre puţinii oameni din teatru care se puteau numi „prietenii” ei. De fapt, singurul.

   Nu ştiam nimic despre trecutul ei. Deşi cei din lumea teatrului sunt destul de vorbăreţi, ca să nu zic palavragii, nimeni nu mi-a vorbit niciodată de Teli. Nici de bine, nici de rău.

   Era ca inexistentă pentru lumea teatrului. Am crezut că datorită invidiei. Şi asta a durat mult timp. Până într-o însorită dimineaţă de mai,când a venit la mine (eram în holul teatrului), m-a luat deoparte şi mi-a spus în mare taină, dar tremurând de emoţie:

– Azi-noapte a venit Nenea acasă. Este afară, pe bancă. Dacă vreţi să-l cunoaşteţi, veniţi cu mine. Văzând surprinderea mea, căci nu ştiam despre  cine era vorba, mi-a spus:

    – Chiar nu ştiaţi că sunt soţia lui Vasile Militaru?

Acum chiar eram uluit de-a binelea.

– Nu. Dar să mergem.

Pe o bancă din micul parc din faţa din faţa teatrului stătea un bătrânel gârbovit care îşi sprijinea mâinile pe bastonul pe care îl ţinea între picioare. Ştiam că Vasile Militaru fusese condamnat la ani grei de închisoare şi cu toate că am pus îmbătrânirea pe seama puşcăriei, se vedea de departe că era o mare diferenţă de vârstă între ei. Acum am înţeles de ce mi-a spus că a venit… „Nenea”.

– Uite, Nene, pe domnul Sacerdoţeanu.

Înainte de a începe să se ridice anevoie, am început: M-am născut într-un bordei/ Învelit cu paie/ Doinitor…

– Cum aţi spus? M-a întrerupt bătrânul.

– Doinitor…

–  Nu vă supăraţi, vreţi să mai spuneţi odată?

– Doinitor mi-a fost un tei/ Leagăn o copaie.

– Nu vă supăraţi că v-am întrerupt, dar este pentru prima dată când am auzit recitată poezia aşa cum am scris-o eu.Tot timpul o auzeam recitată sau cântată, căci s-a compus o romanţă pe versurile mele, cu cuvântul „Dormitor” mi-a fost un tei/ Leagăn o copaie.

– Poate prin asociaţia imaginii de „Leagăn o copaie” au schimbat cuvântul „Doinitor” cu „Dormitor”.                            

– Mare bucurie mi-aţi făcut că mi-aţi recitat prima strofă din poezia mea. Nu credeam că cineva mai recită chiar şi numai o strofă din Vasile Militaru.

Şi-ntr-o toamnă când crăpa (am continuat)/ Coaja de pe nucă/ M-a cuprins, de-odată–aşa/ Dor nebun de ducă.//Mi-am lăsat în vad, la râu,/ Turma să se-adape,/ Iar cavalul de la brâu/Mi l-am dat pe ape…

 Cu o energie pe care nu ai fi putut-o întrezări la bătrânelul ce stătuse prăbuşit pe bancă, s-a ridicat în picioare fără să se ajuta de baston şi a început:

   – Domnule Sacerdoţeanu, aşa a fost. Eram un copil sărac, orfan, care păştea cele câteva capre şi oi pe dealul din jurul târgului Câmpulung Muscel şi într-o zi, după ce am adăpat turma în pârâul ce curgea la marginea târgului, am plecat…

    – Unde?

Pentru a nu ştiu câta oară în viaţa mea, am rupt vălul vrăjilor cu întrebările mele nesăbuite, căci Vasile Militaru era plecat departe, era vrăjit şi retrăia copilăria lui cu peste 60 de ani în urmă.

– În Bucureşti.

Reaşezându-se pe bancă, şi-a repus bastonul între picioare şi m-a invitat să mă aşez alături, între el şi Teli.

Din când în când, intrau sau ieşeau actori din teatru, unii grăbiţi, alţii calmi care aruncau câte o privire spre noi, dar fie că nu îl cunoşteau pe Vasile Militaru, fie că nu-i interesa spectacolul, căci îşi vedeau de ale lor.

…Aveam un unchi în Bucureşti, care avea o cofetărie. Auzisem de la mama de el, că era procopsit, că avea stare, că făcuse avere şi că avea un copil, adică văr cu mine, de seama mea, dar de aici şi până la a lăsa caprele la râu şi să plec în Bucureşti la „Nenea”, nici azi nu ştiu ce m-a găsit. Deseori am căutat o explicaţie, mai ales în ultimii ani, când nopţile erau atât de lungi – ca şi zilele, de altfel – dar tot nu am găsit un răspuns la ce mi-a venit. Vă daţi seama? Copil de şase ani, fără un ban în buzunar, fără să cunosc pe nimeni, fără să ştiu unde stă unchiul meu, să plec de nebun pe drum la vale… Şi, culmea e că am ajuns… Am făcut peste două săptămâni pe drum.Nu imi aduc aminte pe unde am dormit, nici ce am mâncat. Vă rog să mă credeţi că nu vă mint – dar am ajuns. Am întrebat din om în om până când, într-o seară, Nenea s-a trezit cu mine bătând la uşă. Vă daţi seama că arătam ca un pui de bogdaproste, dar cum primise scrisoare de la mama că dispărusem, nu mi-a dat bătaie. De fapt, toţi crezuseră că mi s-a întâmplat o nenorocire, că m-a călcat trenul, ori cine ştie ce, dar numai că aş fi ajuns pe jos la Bucureşti nu-şi putea închipui nimeni. Abia acum m-am dezmeticit şi eu şi mi-am dat seama ce prostie am făcut. Unchiul meu a luat hotărârea ca, dacă tot am venit, să stau câteva zile până îmi mai revin şi să mă trimită cu trenul acasă, dându-mă în grija vreunui călător ce mergea la Câmpulung.

   Cum unchiul meu avea un băiat de vârsta mea, am început să ne jucăm, mai ales căvărul meu, fiind cam plăpând, nu avea voie să iasă pe stradă să se joace cu alţi copii şi, cum peste două luni începea şcoala, plecarea mea se amâna mereu. Mai ales că, nefiind leneş, mai spălam şi tingirile şi cratiţele de la cofetărie. Ba, începusem să fiu folositor de-a binelea, căci ucenicii puteau face lucruri mai cu folos decât să spele tingiri. Până la urmă, Nenea s-a gândit să rămân la şcoală la Bucureşti, să aibă văru-meu pe cineva alături, să nu fie singur.

   Şi am rămas nu numai la şcoala primară, ci chiar şi la liceu, căci mi-a plăcut cartea şi vărul meu, fiind cam leneş, făcea lecţiile cu mine. Aşa am terminat liceul şi am făcut şi facultatea de litere şi filosofie.

–  „A venit, aseară, mama/ Din sătucu-i de departe,/ Să mai vadă pe fecioru-i/ Astăzi domn, cu multă carte…” (am continuat eu).

S-a oprit uluit, m-a privit lung, lung, apoi a început să dea din cap, murmurând:

– Nu se poate… visez… Teli, ciupeşte-mă să mă trezesc.

– Ţi-am spus, Nene, că domnul Sacerdoţeanu are o memorie nemaipomenită. Ţi-am spus că, după ce facem de două – trei ori lectura unei piese, ştie tot textul pe dinafară, că de multe ori are discuţii contradictorii cu sufleurul care, deşi are textul în față, nu realizează dacă un actor greşeşte o replică. Dar de aici, până la a şti pe de rost nişte poezii de-ale matale, poezii care de zeci de ani nu s-au mai publicat, ba cei care le mai ştiu şi au avut curajul să le recite, au făcut ani grei de temniţă. Trebuie să recunosc că eu însămi sunt uluită…

E drept că am avut, ba încă mai am, la 74 de ani, o memorie prodigioasă, care uimeşte pe cei ce au ocazia să constate, dar ca să pot recita nişte versuri învăţate – nici eu nu ştiu cum şi când – cu zeci de ani în urmă, precis în prima parte a adolescenţei, mărturisesc că nici eu nu pot să-mi explic.

M-am îndreptat de spate (era incomodă banca, sau îmi căutam o poziţie pentru a-mi aminti mai bine poezia) şi am început cu voce domoală, aproape în şoaptă, să recit o poezie pe care nu o recitasem de peste 25 de ani. Recitam în şoapte, deoarece dacă stăpânirea ar fi aflat, aş fi luat cel puţin 20 de ani de puşcărie… Recitam în şoapte, ca pe o rugăciune de taină, ca pe nişte vorbe tandre de iubire…[…]

Când am plecat din ţară, în 1980, adică la vârsta de 52 de ani, nu mi-am luat nicio carte. Mi-am luat numai memoria. Şi chiar dacă aş fi avut curajul să iau o carte, cu atât mai mult versurile lui Vasile Militaru, de unde să o iau? Căci nu s-a mai publicat nimic din operele sale, nici măcar din fabulele sale.

Dar spusesem, la începutul acestor rânduri, că nu despre mine este vorba, ci de Vasile Militaru şi acum despre poezia sa “Chiot către neamul meu” pe care am început, cu şoapte de taină, să o recit:

Fraţii mei, Români de sânge!

Fraţi de suferinţi amare!

Neam de Daci pe care-n veacuri

Nu mi l-au putut înfrânge

Toate hoardele barbare,

Glasul patriei ne cheamă

Azi pe culmea cea mai naltă

Strânşi românii laolaltă,

Să stăm umăr lângă umăr,

Fiindcă azi, o hidră neagră,

De venin clocotitoare,

Neamul vrea să ni-l doboare.

Şi din vechi stăpâni ce suntem

Peste glia cu belşug

Nişte lifte să ne facă

Vite pururea la plug.

Toţi străinii ce pe lume

Nici nu sapă, nici nu ară,

Vor să pună stăpânire

Pe mănoasa noastră ţară

Dar ei nu vor să dea lupta

Voiniceşte-ntr-adevăr,

Ci ne rod aşa cum roade

Viermele ascuns în măr.

 

Ei în suflete strecoară o otravă fără leac.

Cel atins de-acea otravă e căzut din veac în veac.

Voi să n-ascultaţi, deci, şoapta furilor de alte naţii!

Nu vă aplecaţi urechea la ce spun nebotezaţii!

Ca pe fiare alungaţi-i!

Căci în vremurile crunte pentru-această biată ţară

Nu spurcaţii sângerară!

Nu strămoşii astor haite dorm în sfintele morminte

Unde noi avem de veacuri mii comori de oase sfinte.

De nu vom fi toţi o stâncă, munte de nu ne vom face

Ca să alungăm departe haitele de lupi rapace,

Jalea ne va prinde-n gheare şi de-a pururi vom fi frânţi,

Pîn’ şi doinele, Române, îţi va fi oprit să cânţi!

Numai plânsul fără stavili îţi va fi lăsat mereu

Ca să semeni nestemate, după plugul tău cel greu.

O, Nu! Nu! Române, frate, iartă-mă că scriu cu sânge–

Când din ochi îmi pică lacrimi şi când inima îmi plânge-

Cum să cred că-aşa nemernic poate fi un neam de Daci,

Să se lase prins în gheara haitelor de lupi rapaci,

Când de veacuri ei au frânt toate hoardele barbare

Ce-au pierit ca pleava-n vânt?Fruntea sus, Române, frate!

Fruntea sus şi ochii-n zece, când la stână-ţi vine haita

Ştii tu cum să-o faci să plece

Când deasupra vijeliei, înălţându-te ca zmeii

Prinde-n pumnii tăi, Române, fulgerele ca un zeu

Şi cu ele pe vecie să trăzneşti în toţi tâlharii

Care năruiesc altare, izgonind pe Dumnezeu.

Când am terminat de recitat şi am deschis ochii, l-am văzut pe Vasile Militaru în genunchi, plângând înăbuşit… Absorbit de recitare, nu am realizat când s-a ridicat de pe bancă şi a îngenuncheat… Plângea înăbuşit şi îşi făcea semnul crucii, murmurând…

     – Mulţumescu-ţi ţie, Doamne, că mi-ai dat fericirea să aud un român recitând din poeziile mele… Dacă un singur român îşi mai aminteşte de Vasile Militaru şi de ce a scris el, înseamnă că nu am trăit degeaba… Mulţumescu-ţi ţie, Doamne, că mi-ai scos în cale, înainte de a muri, un pui de Dac…

               Închid pleoapele şi pe retină am încă imaginea lui Vasile Militaru, îngenuncheat în faţa unei bănci dintr-un părculeţ din faţa teatrului din Piteşti… Bătrânelul gârbovit, îngenuncheat, cu bastonul sprijinit de umăr, părea un pelerin venit pe vârful Golgotei. La câteva săptămâni după cele povestite mai sus, o veste a căzut ca fulgerul în teatru: azi noapte a fost arestat Vasile Militaru. Într-adevăr, fusese rearestat pentru că un binevoitor informase poliţia secretă că Vasile Militaru începuse să scrie Biblia, în versuri. Fusese arestat la peste 70 de ani şi avea să şi moară în închisoarea de la Ocnele Mari, nu peste mult timp dela scurta întâlnire, fiind îngropat fără „Prohod” şi fără „Veşnica pomenire”, el care fusese toată viaţa un CREDINCIOS ROMÂN.

 Craiova, Revista „Lamura”, nr. 7-8-9, aug.-sept. 2007, p. 43

 

&&

 Ionel CRISTESCU-MUŞĂTEŞTI, Curtea de Argeş:

 

Divinul Vasile MILITARU

 Rămasă singură, plângându-l cu jale, căutându-i fără încetare mormântul, credincioasa şi delicata sa soţie, actriţa Teatrului de Stat din Piteşti, Telly Barbu – Militaru (12 decembrie 1908 – 16 oct 1998), şi-a dedicat restul vieţii păstrării şi slujirii, până la uitarea de sine, a memoriei celui care a întruchipat pentru ea tot ce a fost mai scump pe lume. După căutări epuizante timp de şapte ani, a reuşit, în cursul anului 1966, să-i descopere mormântul, sub un măr din curtea închisorii din Ocnele Mari, jud. Vâlcea.

La 4 august 1961, Ministerul Afacerilor Interne, printr-o adresă, îi comunică Ecaterinei Militaru din strada Louis Blanc, nr. 8, Raionul 1 Mai, Bucureşti, la cererea sa, că „decesul a fost înregistrat la Sfatul Popular al oraşului Ocnele Mari, sub nr. 23 din 10.07.1959”. Încercarea sa de a obţine certificatul de deces nu a dat niciun rezultat, adresa semnată de preşedintele Sfatului Popular Ocnele Mari, Ion Ghiţulete şi secretarul M. Văduva, îi comunica sec: „nu se poate elibera acest act, întrucât interzic instrucţiunile în vigoare”.

După multe insistenţe şi timp pierdut, Telly Barbu-Militaru a obţinut, de la Sfatul Popular al oraşului Piteşti, Certificatul de moarte Seria Mb nr. 338912, eliberat la 28 aprilie 1962, cu nr. 1183. Mai departe, credincioasa sa soţie a înfruntat vitregiilesoartei şi a reuşit exhumarea rămăşiţelor pământeşti ale iubitului său soţ, poetul Vasile Militaru, din pământul îmbibat cu jale din curtea penitenciarului Ocnele Mari şi aducerea lor la cimitirul Bellu din Bucureşti, în sectorul rezervat scriitorilor. Cererea sa, înregistrată „la vârf”, conducătorilor ţării, înregistrată la nr. 80344, pe data de 19 iulie 1966, a primit răspuns după doi ani de aşteptare, pe data de 11 noiembrie 1968, dar nu direct de la sursa solicitată, ci prin Uniunea Scriitorilor din R.S.R.. Răspunsul afirmativ a fost primit atât de petiţionară, cât şi de Administraţia Cimitirului Bellu, în care se  preciza: „… vă rugăm să luaţi măsuri pentru săparea unei gropi în Parcela Uniunii Scriitorilor din R.S.R., în vederea reînhumării osemintelor scriitorului Vasile Militaru, care vor fi aduse din localitatea Ocnele Mari în ziua de 17 .XI 1968, ora 10. Osemintele vor fi depuse la capela Cimitirului în ziua de 17 XI 1968, ora 18”. Cei mai buni prieteni ai poetului au aşezat, pe mormânt, o placă de granit alb, pe care au gravat cuvintele poetului: „Cât voi fi cu trupu-mi închis într-un sicriu/ Eu nu fi-voi mortul, ci voi fi un viu/ Şi voi zice lumii din a vieţii porţi:/ Iată-mă, eu, viul, plâns de nişte morţi!”.

În memoria sublimului poet, voi reproduce un fragment din volumul „De subtăvălug” al scriitorului oltean Ilie Tudor, în care acesta povesteşte cum s-a întâlnit cu Vasile Militaru, în curtea închisorii din Craiova:

           „Prima întâlnire cu acest mare poet a fost prin martie 1959. Nu ştiu ce socoteli or fi făcut puternicii zilei, dar în curtea închisorii se făceau trieri, trieri după socoteli ştiute numai de ei. L-am întâlnit pe avocatul Mircea Ionescu din Craiova, cunoscut apropiat.

   – Mă, tu ce cauţi aici? Erai la Aiud!

– Crezi că ştiu?

– Vezi că pe voi vă trimit înapoi la Aiud. Acolo sunt majoritatea studenţilor şi preoţilor legionari.

– Dar, dumneata de unde vii?

– De la Jilava. Am venit în dubă cu Vasile Militaru. L-ai cunoscut?

– Din poezie, da; altfel n-am avut cinstea.

 – Vino să-ţi fac cunoştinţă cu dânsul”.

Ne-am strecurat prin mulţimea răspândită din curtea închisorii, cam două sute de oameni.

–  Uite-l!

Vasile Militaru stătea pe ciuci lîngă un bloc de ciment şi-şi curăţa pulpana hainei, un palton cu guler de blană. Era civil, ca şi noi, de altfel. Ne-am îndreptat spre dânsul. S-a ridicat, ne-am strâns mâinile. Eu, cu surpriza şi bucuria că am avut ocazia să-l cunosc. Mi-am amintit cu ce plăcere îi savurasem pamfletele din „Porunca vremii”, unde semna Radu Bardă. S-a bucurat. În cele câteva ceasuri, mi-am amintit cum, în clasa a VII-a, am cântat la o serbare ”A venit aseară mama…”. Pe atunci, în sălile de clasă şi pe coridoarele primăriilor, ale spitalelor, erau afişate maxime şi cugetări din opera sa.În 1940, când armatele române trecuseră Nistrul, a scris fulminantul poem „Epopeea Stalingradului”, din care se revărsa dragostea pentru armata română, pentru neamul românesc, iubirea lui pentru ţara sa. Îi puteau ierta cotropitorii această activitate patriotică şi mai ales, poezia religioasă? A zâmbit trist cândi-am amintit câte ceva din cele de mai sus.

– Bănuiţi unde vă duce?

– Eu, a zis el, cred că la Ocnele Mari. Cine ştie ce socoteli au stăpânii?

Îl examinam curios, cu admiraţie. Omul acesta a scris mult, mândria scriitorilor români, îşi aştepta transferul la o închisoare de execuţie, după ce fusese plimbat prin… nici el nu mai ştia câte temniţe, tratat cu ură şi viclenie.

De ce a fost condamnat Vasile Militaru? Viaţa sa şi opera – profund creştine. Toate manuscrisele sale, şi nu puţine, au fost arse în curtea casei sale, în faţa soţiei. Opera de căpătâi rămîne, fără tăgadă, poezia religioasă, de unde se vede creatorul, cu dragoste de om, de ţară, de Dumnezeu. Alături de Radu Gyr şi de Nichifor Crainic, este şi el unul dintre cei jertfiţi pe altarul tenebrelor, unde s-au şlefuit perle de frumuseţe nebănuită pe care – iartă-mă, Doamne- în libertate n-ar fi strălucit aşa. Nimeni până la el şi nici după , n-a versificat Psalmii lui David cum a reuşit Vasile Militaru.

Prin 1998, l-am întâlnit, la sediul A.F.D.P. din Bucureşti, pe profesorul Alexandru Mironescu, care-l întâlnise pe Vasile Militaru la Gherla şi mi-a spus că era atât de slăbit încât trebuia condus de subsuori, de către camarazii de celulă. În ultima vreme, se bucura de oarecare libertate. Îl mai lăsau în curte, când ceilalţi, după cele 20 de minute de plimbare, intrau în celular.

          Era prin mai 1959 – o întâmplare cu tâlcul şi durerea ei – cum stătea pe o bancă la umbră, un ofiţer, probabil nou venit, s-a răstit la el:

   – Tu de ce-ai rămas afară, mă, banditule? Cum de n-ai intrat cu ceilalţi?

   – Am rămas… e aşa de frumos aici, afară! Ce aer! Ce soare!…

   – Scoală-te în picioare când vorbeşti cu mine! Auzi, mă?

           Vasile Militaru a încercat să se ridice. N-a putut. Ofiţerul a crezut că se preface şi l-a croit cu cravaşa. În acest timp, a ieşit din celular un plutonier.

– Lăsaţi-l, tovarăşe căpitan, e bolnav. Ştiţi cine e?

– Nu! Şi nici nu mă interesează! Un bandit!

–  E poetul Vasile Militaru.

–  N-am auzit. Şi, cu un zâmbet, zise: tovarăşe plutonier, aici toţi se dau poeţi, profesori, filozofi. Nişte nebuni. Să-l iei de aici.

      Plutonierul a chemat doi deţinuţi, de care Vasile Militaru s-a sprijinit. Era către sfârşitul lunii mai. Pe 8 iulie 1959 şi-a dat duhul, împăcat cu lumea şi cu Dumnezeu. Cel care a lăsat în urmă o uriaşă operă literară pleca pe drumul cel fără de întoarcere, din întunericul unei celule.

 

               „Povestea vorbei”, Serie nouă, Nr. II (VIII), nr. 6, 7 (30, 31), aug. 2008, p. 15

 

 Colecţia „Personalităţi naţionale şi internaţionale în trecere prin Vâlcea”.