Vechi urme de locuire în Râmnicu Vâlcea

Pentru perioada de trecere de la neolitic la epoca bronzului, în zona Râmnicu Vâl­cea s-au găsit urme ale culturii Coţofeni la Cetăţuia, Căzăneşti. Purtătorii acestei cul­turi aveau o economie cu caracter mixt, pastoral şi agricol, creşterea vitelor fiind preponderentă.

Începutul epocii bronzului este eviden­ţiat prin descoperiri aparţinând culturii Glina, şi anume vestigii găsite în săpăturile de la Căzăneşti, Cetăţuia, Ostroveni, zona 1 Mai, Troian şi Râureni. Pe malul drept al pârâului Şipotul, lângă şoseaua Râmnicu Vâlcea – Căzăneşti, a fost descoperită o ce­ramică cu decoraţie în „buton”.

În punctele „Cărămidărie” şi „Plat­formă” din zona Căzăneşti s-au descoperit resturi de locuinţe cu multă arsură, chirpici cu urme de îngrădituri, cărbuni, oase de animale şi material ceramic, unelte confec­ţionate din piatră şi cupru. Pereţii locuin­ţelor erau construiţi din pari cu împletituri de nuiele şi lipitură. Perioada mijlocie şi târzie a epocii bronzului este reprezentată de cultura Verbicioara, prezentă pe raza municipiului pe strada Calea lui Traian nr. 39, la o adâncime de 1,30 m, unde s-au găsit două vetre cu arsură şi oase de animale şi la 200 de metri sud de Liceul industrial „Gheorghe Magheru”, unde s-a descoperit un fragment de ceramică decorată cu măturică.

O aşezare dacică, ce s-a suprapus unei locuiri anterioare, alături de un bogat mate­rial aparţinând perioadei de tranziţie de la neolitic la epoca bronzului (Cultura Coţo­feni), epocii bronzului şi primei vârste a fierului au fost descoperite pe Dealul Cetăţuia. Dintre materialele aparţinând perioadei Latène amintim: fragmente ceramice lucrate cu mâna între care se disting profile de vase borcan şi oale ornamentate cu brâuri alveolate şi crestate, butoni, grupuri de linii incizate. În cadrul ceramicii lucrate la roată întâlnim profile de fructieră, căni bitronconice, străchini, fragmente de vase chiup decorate prin lustruire sau cu striuri. Nu lipsesc nici fragmentele de ceşti dacice, fusaiolele. S-a descoperit şi un fragment de brăţară din pastă sticloasă de culoare albastră cu decor alb în zig-zag.

De pe înălţimea fortificată a Dealului Capela, unde se mai observă şi astăzi ur­mele unor terase, au fost adunate mai multe fragmente ceramice aparţinând unui vas de dimensiuni mari (chiup) cu pereţi groşi, lu­crat la roată, de culoare cenuşie. Vasul a fost ornamentat cu o bantă în relief prevă­zută cu ornamente ştampilate ce constau din grupuri de rozete, ogive în reţea şi bră­duţi ştampilaţi.

Singurul vas întregibil descoperit este o cană bitronconică, cenuşie, lucrată la roată. Toarta, uşor supraînălţată, porneşte din buza vasului şi prezintă o nervură mediană. Fundul vasului este inelar, corpul bitronconic, buza uşor răsfrântă în exterior. Vasul este ornamentat cu un brâu simplu, uşor reliefat, deasupra maximei rotunjiri a acesteia. Tot aici au fost descoperite şi câ­teva fragmente ceramice de factură romană.

Într-o necropolă de pe raza municipiului Râmnicu Vâlcea au fost scoase la iveală trei vase aparţinând culturii Gârla Mare, iar la Râureni necropole halstattiene cu mor­minte de incineraţie în cutii sau ciste de piatră.

În aşezările tracice din oraş, pe lângă ceramică s-au mai descoperit, uneori, arme, apice şi podoabe. Dealul Viilor se află la aproximativ 7 km de centrul oraşului, pe partea dreaptă a drumului naţional Râm­nicu Vâlcea – Târgu Jiu. Aici au fost des­coperite întâmplător multe fragmente ce­ramice, bucăţi mari de chirpic cu urme de pari şi nuiele, precum şi vase întregibile care fac parte din grupa ceramicii fine, lucrate cu mâna şi la roată, din pastă cenuşie şi brun-cărămizie: o strachină, o strecurătoare, o cană cu toartă, toate acestea atestând o intensă locuire în această zonă.

În urma unei prăbuşiri de teren pe Dea­lul Troian au ieşit la iveală resturile unei vetre, precum şi fragmente de ceramică, lu­crată cu mâna şi la roată, de culoare cără­mizie şi cenuşie ce aparţin geto-dacilor. De pe dealul Petrişor au fost adunate fragmente ceramice şi bucăţi de lipitură arsă, provenind probabil din pereţii carbonizaţi ai unei locuinţe.

Grupul de aşezări dacice identificat pe raza municipiului poate fi pus în legătură cu exploatarea sării de la Ocnele Mari-Ocniţa, precum şi cu supravegherea marelui drum natural de pe cursul Oltului.

Pe strada Alexandru Sahia a fost desco­perit un mormânt, al cărui inventar era format din: o amforă de tip thasian, o urnă bitronconică şi câteva fragmente dintr-un vas mare cenuşiu, ornamentat în tehnica ştampilării.

Geto-dacii, ce ocupau această zonă în antichitate, aveau centrul la cetatea Buridava. Ei s-au aflat sub stăpânirea lui Burebista, iar după moartea acestuia, au trecut sub autoritatea politică a regelui Thiamarcos, a cărui stăpânire se întindea de o parte şi de alta a Oltului şi pe ambele ver­sante ale Carpaţilor, având centrul politic şi militar la Buridava. Sfârşitul întregului complex dacic de la Ocniţa a fost pus de către istorici pe seama expediţiei de la nor­dul Dunării a lui Aelius Catus, despre care izvoarele literare spun că a strămutat la su­dul Dunării un număr de 50 000 de geţi, acţiune ce a avut loc în primul deceniu al secolului I d.Hr. După cucerirea romană din 106, cetatea Buridava va intra în com­ponenţa Daciei Malvensis.

În timpul stăpânirii romane, viaţa eco­nomică din Dacia a cunoscut o puternică dezvoltare. La Buridava a funcţionat şi Cartierul general al guvernatorului Moesiei Inferioare pentru a supraveghea valea Ol­tului, arteră importantă de legătură între sudul şi nordul provinciei romane. Porţiuni din acest drum au fost identificate în punc­tele biserica „Sf. Gheorghe”, cartierul Traian şi pârâul Cetăţuia. Drumul roman se continua spre nord, spre comuna Bujoreni, prin pârâul viilor, satul Olteni, Capul Dea­lului, pârâul Frumuşica, pârâul Negru, satul Lunca şi Valea Turburoasa. De aici trecea Oltul în dreptul satului Sâmbotin, mergând spre nord, pe malul stâng al râului. Drumul roman avea o lăţime de 6 metri şi o grosime de 0,50 metri, fiind lucrat din pietriş probabil din Olt şi, pentru o mai bună scurgere a apei spre mjloc era mai ridicat. Oltul, însuşi, constituia o cale de comunicaţie navigabilă, care dubla drumul terestru ce-l însoţea, ajutând la dezvoltarea economică în acea perioadă.

Pe raza municipiului Râmnicu Vâlcea a fost construit castrul de la Stolniceni, în ju­rul său dezvoltându-se şi o aşezare civilă. După distrugerea aşezării dacice de la Buridava-Ocniţa, o parte din populaţia dacă a fost strămutată în punctele Stolniceni, Căzăneşti şi Plută, iar o altă parte a fost aşe­zată pe malul stâng la pârâului Sărat pentru a asigura exploatarea sării. Cu toate aces­tea, denumirea de Buridava, dată noii aşe­zări, întemeiată între anii 102-105, a fost păstrată. În Buridava romană au staţionat: Legio I Italica, V Macedonica, XI Claudia, cohors militaria Britanorum, cohors II Flavia Bessorum, Cohors I Hispanorum şi garda personală a guvernatorului Moesiei Inferior.

Câmpul Râurenilor a avut o importanţă strategică pentru romani în pregătirea celui de al doilea război împotriva iui Decebal, deoarece de aici spre nord, Valea Oltului se îngusta şi era bine împădurită. De aceea, în acest loc s-au făcut concentrări de trupe romane în anii 105-106.

În epoca daco-romană, viaţa economică a înflorit în toate domeniile. S-au dezvoltat oraşele, s-au construit drumuri, s-a intensificat exploatarea subsolului.

După cum dovedesc descoperirile ar­heologice, aşezarea de la Stolniceni a evo­luat. Noua aşezare Buridava se întindea pe o suprafaţă de 850 metri lungime şi circa 350 metri lăţime pe malul drept al Oltului, şi se afla în dreptul Combinatului chimic de astăzi. S-au înălţat construcţii din piatră şi cărămidă, cu interioare pavate cu mortar sau cu un mozaic realizat din mici cărămizi în formă de pătrat sau cruciforme, încăperile vopsite în culori roşu, galben, roz au păstrat unele fragmente de tecuială cu urme de pictură cu renumitul „roşu pompeian”, culoare care este atât de vie şi atât de bine păstrată în situ, încât cu greu se poate accepta ideea vechimii lor de aproape 1800 de ani, fară să fi fost alterată. În aceeaşi aşezare s-au descoperit ruinele unor terme. S-au identificat încăperi cu instalaţii de hypocaust. Subsolurile lor conţineau stâlpi de cărămizi etajate sau tuburi de lut ars, iar deasupra se aflau săli cu aer cald, respectiv căzi cu apă caldă şi numeroase guri de foc. În cuprinsul lor se aflau bazine pentru apă, conducte pentru aducerea şi eliminarea apei folosite. Cele două grupări de băi sunt socotite a fi cele mai mari şi mai bine păstrate edificii de acest gen din Dacia Inferior. Materialele arheologice de la Stolniceni mai cuprind ceramică, vase de sticlă, bronz şi argint. în afară de ceramică s-au mai descoperit: pietre de râşniţă, ustensile casnice (cuţite de fier, chei de fier şi bronz, ace de cusut din os, bronz şi fier, braţe de foarfece), accesorii pentru veşminte (ace de os şi bronz, fibule, catarame), vase din sticlă şi bronz (în stare fragmentară), aplice de bronz de forme şi mărimi diferite, monede romane şi multe alte obiecte.

La Bârzeşti-Căzăneşti s-a descoperit mormântul unui copil, datat în secolul al III-lea, înhumat după cele două rituri, dacic şi roman.

În 1938 la 2 kilometri nord de Buridava romană, s-a descoperit un tezaur format din 80 de piese, din care s-au salvat numai 26, datate din vremea împăraţilor Septimius Severus (193-211) şi Trebonianus Gallus (251-253). Monedele se aflau într-un vas de lut. La Râureni, în partea de sud a oraşului, s-au mai descoperit şi alte tezaure monetare din timpul lui Caligula (37-41), Titus Flavius Vespasianus (67-79),

Antoninus Pius (138-161). Prosperitatea economică se datora drumului imperial al Oltului, bogăţiilor agricole, precum şi posibilităţii de depozitare a unor mari cantităţi de sare, extrase de la Ocnele Mari.

Aşezări daco – romane au existat şi pe teritoriul propriu-zis al municipiului: una în zona Sălii Sportului – Şcoala generală nr. 5, la nord de gara oraşului, iar alta în zona Inăteşti, pe malul drept al râului Olăneşti. Alte aşezări au fost descoperite la Goranu şi Râureni.

Cucerirea romană nu a însemnat dispa­riţia culturii materiale a daco-geţilor, ci tre­cerea ei spre un nivel calitativ superior. Dovezile materiale din zona Oltului atestă continuitatea de locuire şi dinamica conto­pirii celor două elemente fundamentale ale etnogenezei noastre, cel dac şi cel roman. Preluarea şi păstrarea denumirii geto-dace a localităţii Buridava reprezintă, ca şi în alte părţi ale Daciei, o expresie a continuităţii şi simbiozei daco-romane.

După retragerea aureliană, viaţa popu­laţiei daco-romane a continuat pe aceste meleaguri. Ultimul nivel de locuire din aşezarea de la Stolniceni (secolele II-IV) indică folosirea amplasamentului construc­ţiilor romane distruse. Zidurile au fost refă­cute cu pietre fără mortar, iar poarta a fost reparată cu lut. Unii dinte locuitori şi-au construit chiar bordeie, tip de locuinţă ne­cunoscută anterior în cadrul aşezării. Faptul că localnicii nu şi-au părăsit vetrele o dovedeşte noua aşezare de la Căzăneşti, de la sfârşitul secolelor III – IV, unde 80% din materialele găsite erau de provenienţă daco-romană şi 20 % romană. La Râureni s-au descoperit vase de uz casnic din secolul al III-lea. La Stolniceni s-au descoperit fibule datate din secolele VI-VII de tradiţie bizantină, ceea ce dovedeşte continuitatea neîntreruptă a populaţiei lo­cale şi menţinerea legăturilor cu lumea romană.

La sud de munţii Carpaţi, perioada cu­prinsă între secolele V-VI d. Hr. este ilustrată de cultura Ipoteşti-Cândeşti. În zona municipiului Râmnicu Vâlcea s-au fă­cut descoperiri de material ceramic, la Că­zăneşti şi Stolniceni, unde se remarcă vă­dite tradiţii daco-romane. Unele fibule gă­site la Căzăneşti şi datate în secolele V-VII d. Hr. sunt de provenienţă şi tradiţie romano-bizantină.

Din secolele VI-VII se cunoaşte o aşe­zare la Râureni şi o alta în Râmnicu Vâl­cea, în zona Inăteşti.

Între anii 1886-1887, pe locul staţiei CFR, s-a găsit o monedă de tip „cu cap janiform”, împreună cu alte monede datate din timpul împăraţilor Filip al Il-lea şi Filip al III-lea Arideul.

Sursa: Dicționarul istoric al localităților din județul Vâlcea, vol. I – Orașele, Sitech, Craiova, 2009,p. 13-16.