Vechile Biserici din Comuna Titești – Vâlcea

Odată cu dezvoltarea economico-socială, s-a dezvoltat şi cultura.

Din cercetările efectuate de preoţii Dumitru Bălaşa şi Ion Marinescu, aflăm următoarele: "Statutul de sat era acordat oricărei aşezări umane după ce respectivii locuitori reuşeau să-şi construiască un altar al soarelui, în perioada Zalmoxiană sau o biserică, după anul 311 d. Hr. Cuvîntul "sat", este dacic şi reprezintă o aşezare în care pulsează viaţa. Fotasul era şanţul construit în jurul satului." [Pr. Balasa, pag. 19]

Tot termenul sat, este explicat de prof. Ion Conea, care arată că "derivă de la latinescul satus, adică ceea ce se chema odinioară moşia din jurul şezutului de acum, locul unde se seamănă, se cultivă ceva." [3, pag. 17]

Autohton traco-dacic este termenul de vatră.

Din lipsa documentelor, n-am putut să dovedim numele comunităţii care şi-a petrecut trăirea pe meleagurile noastre, în acele vremuri îndepărtate. Nu putem să afirmăm că locuitorii au reuşit să construiască un altar al soarelui sau o biserică, neexistând urme. Din cele descrise de cei doi preoţi menţionaţi mai sus, aflăm că: "Este vorba de desfiinţarea bisericilor şi mănăstirilor creştine ortodoxe, precum şi a personalului respectiv şi înlocuirea pentru un secol şi mai bine cu biserici, mănăstiri şi personal papistaşi – apusean, din ordinul papii Inocenţiu al III -lea, dat la anul 1204. Este marele atentat al Apusului împotriva independenţei poporului daco-român, când preoţii şi episcopii ortodocşi au fost declaraţi eretici şi schismatici şi împotriva lor a fost utilizată inchiziţia. Acum au pierit oameni, cărţi de cult, cronici, acte diplomatice, opere de artă. Acesta este motivul pentru care cel mai vechi popor din Europa, Daco -Românii nu au arhivă decât începând cu secolul al IV lea. [7, pag. 230]

Începând cu secolul al III-lea – anul 271 d. Hr. când a avut loc retragerea Aureliană, până la anul 1204 –, peste teritoriul ţării noastre s-au perindat populaţiile migratoare, care au provocat zilele triste în mirajul comorilor dacice, au strivit secole de-a rândul "civilizaţia carpatină".

Considerăm că sătenii noştri, aplicând strategia tuturor românilor din acele vremuri aspre, s-au retras mai înspre pădure, stabilindu-se spre est, în punctul numit "Caşărie", la 1-2 km de actuala aşezare a satului Titeşti.

Deşi nu s-au făcut cercetări, urmele care se disting chiar şi în zilele noastre, demonstreză existenţa unei aşezări, împrejmuită de jur-împrejur cu ziduri a căror fundaţie încă se mai observă.

În partea de sud-est a aşezării, astăzi poiană, era amplasată biserica şi conform celor de mai sus, putem să afirmăm că acestei vetre i se poate atribui numele de sat. Aceasta este prima biserică din Titeşti, ale cărei urme s-au păstrat peste veacuri. Atât în "Valea Căşăriei", cât şi în jurul bisericii există pietre în care sunt săpate cruci. Mai jos de bisericuţă se disting urmele unei construcţii mai mari, de formă dreptunghiulară, cu suprafaţa de cca 400 mp presupunându-se că ar fi servit drept casă de adunare a sătenilor în vremuri grele, când erau atacaţi. În partea de vest a aşezării se poate observa fotasul, şanţul de apărare.

Nu se cunoaşte adevărul despre părăsirea acestei vetre.

În legătură cu părăsirea satului, s-au păstrat două legende care ne arată că oamenii ar fi fugit de frica unui balaur înfricoşător de mare, care ar fi înconjurat biserica satului într-una din zilele de sărbătoare, apucând sătenii la rugă. Oamenii refugiaţi în turla bisericii i-au aruncat mâncare, îmbrăcăminte, lână în cantităţi mari, încât balaorul, înghiţându-le, a plesnit. [2, pag. 128-130]

Admiţând cuvintele scriitorului Pr. Bălaşa, că: "… hotarul dintre istorie şi legendă e foarte subţire şi că cele două tărâmuri se încropesc uneori într-o singură poveste…", considerăm faptul că balaurul din legendă reprezită năvălitorii, migratorii, mai veninoşi decât şerpii, care treceau prin foc şi sabie, jefuiau aşezările româneşti şi populaţia românească, minoritară în cele mai multe cazuri. Sacii de lână, mânzaţii, vitele, vigurile de pănură [dimie], ţoalele [macaturile] erau de fapt ceea ce căutau năvălitorii.

Acelaşi lucru este susţinut şi de prof. Ovidiu Papadima, în cuvântul introductiv al lucrării scrise de Ciurea Genuneni, intitulat: "O carte frumoasă şi instructivă": "…să nu ne facem iluzia că din legende s-ar putea reconstitui trecutul îndepărtat, la fel ca în filele unei cărţi de istorie. Legenda populară îşi are legile ei artistice propii – la noi ca şi pretutindeni în lume. Pe oamenii din popor, care memoreză şi povestesc asemenea legende, nu îi interesează istorisirea faptelor pe care le evocă, ci înţelesurile lor morale, valoarea lor exemplară, pentru caracterizarea unor împrejurări de viaţă şi a unor anume tipuri de oameni." [2, pag . 4]

În ceea ce priveşte timpul cât au stat în satul "Căşărie" şi momentul când au coborât locuitorii ei în actuala vatră a satului, nu se pot face precizări, deoarece nu există nici documente în acest sens şi nici nu s-au efectuat săpături arheologice, iar în decursul timpului materialul [pietrele] s-au cărat, şi utilizat de localnici pentru diverse construcţii sub privirile nepăsătoare ale autorităţilor locale. Astfel un important loc care ar fi putut deveni şantier arheologic a fost distrus, fără a fi cercetat. Întoarcerea în vechea vatră spre vest cu 1-2 km, unde găsim şi astăzi pe titeşteni, cosiderăm că a avut loc după încetarea marilor năvăliri ale populaţiilor migratoare, sec. X-XI d. Hr.

Din ordinul dat de papa Inocenţiu al III-lea, a dipărut orice documentaţie scrisă, fapt pentru care "colbul uitării" s-a aşternut peste tot şi peste toate, împiedicându-ne să scoatem la lumină adevărul. Din această cauză Refugiul Ortodoxiei şi-a găsit locul în Ortodoxia Slavă, pentru care în locul limbii daco-române a fost introdusă în cult o limbă străină. Eclipsa culturii Ortodoxe, cvasitotală, a durat până-n secolul al XIV-lea.

Domnii munteni, cu anumite ocazii au făcut "danii domneşti" întărite prin acte şi sigilii asupra terenurilor din satele noastre, către Sfintele Mănăstiri Cozia şi Cornetu, aducând pe locuitori în stare de rumânie [şerbie] sau vecinie. În mod cert, Sfinţii Părinţi ai acestor mănăstiri au îndemnat populaţia [credinciosii] satelor, în majoritate moşneni, să construiască lăcaşuri de cult – biserici. Acestea au rămas neconsemnate, obţinându-se ştiri păstrate numai prin tradiţie.

În special, la satele de moşneni, documentele apar întâmplător. Pentru satul Titeşti, cel mai vechi document din câte s-au păstrat, este hrisovul domnesc al lui Radu de la Afumaţi, anul 1526 [7034], care atestă vechimea satului. Prezentăm numai fragmentul referitor la satul Titeşti:

"În Hristos Dumnezeu, binecredinciosul de Hristos iubitorul IO Radu Voievod fiul preabunului Radu Voievod cu mila lui Dumnezeu stăpânind şi domnind peste Ţara Ungro-Vlahiei şi a părţilor de peste munţi Amlaşul şi Făgăraşul.

De aceea am dăruit Domnia mea întru totul cinstit şi cu frumoasă faţă acest hrisov prea cinstiţilor boieri ai domniei mele încă şi dregători din casa domniei mele…

Neagoe mare vistiernic şi soţiei sale Caplea cu fii săi şi fiicele lor să le fie lor din Titeşti jumătate şi din Bumbuieşti jumătate pentru că le sunt vechi şi drepte averi şi vecine cumpărate cu dreaptă slujbă de moşii şi strămoşii lor.

Iar Stoika şi Neagoe vistieri în nici un fel nu au voit să le lase să piară averea de mai sus şi au răscumpărat aceste sate…" [13, a]

La începutul secolului al XVII-lea, sătenii noştri s-au răscumpărat prin comportare frumoasă, îndelungată, cum şi în schimbul anumitor sume de bani plătite, pentru dezrobirea fostelor delniţe de moşii care le aparţinuseră şi pentru veniturile din piatră, apă, munte, câmpie [drepturile din obşte], pământuri şi drepturi intrate în stăpânirea unor anumiţi boieri din Rudeni, Sălătruc, Rm. Vâlcea, precum şi a egumenilor şi monahilor de la mănăstirile Cozia şi Cornet.

Ne sprijinim afirmaţia după cele cuprinse în hrisoavele slavoneşti, depuse în anul 1911, la Arhivele Statului din Bucureşti, noi intrând în posesia copiilor.

Cel dintâi preot slujitor al lui Hristos, în Biserica din Titeşti, nominalizat într-un document din anul 1650 [7158], a fost Pr. Oprea. Cei care l-au moştenit, sunt din neamul Lungu, intrând în posesia averii şi gospodăriei acestuia, din sat de la drum, unde astăzi sunt amplasate gospodăriile lui Nae Lungu, T. Pistol, Noc I. Călinoiu.

Peste drum de casa acestuia a existat o veche biserică clădită din lemn, pe terenul unde astăzi sunt amplasate gospodăriile moştenitorilor I. Negrea şi Tică P. Rouă. Şi în prezent se observă zidul podgradiei, cu cruci vechi.

Dar să lăsăm să vorbească hrisovul domnesc din leatul 7158 (1650), de la facerea lumii:

"Cu mila lui Dumnezeu IO Matei Basarab, Voivod şi Domn a toată Ţara Ungro-Vlahiei, dă domnia mea acestă poruncă a domniei mele lui popa Oprea din Titeşti, fiul lui Badea Grămăticul şi cu fiii cât Dumnezeu îi va dărui, că de aici înainte va fi în pace ei slobod de vecinie ei şi fiii lui de către monahul Teofil şi de la fiii lui şi de către tot neamul lui. De nimeni bântuire să nu aibă pentru că acest preot Oprea el a fost vecin al lui Teofil monahul cu moştenirea lui încă de mai înainte vreme.

Iar după aceea, când fu în zilele domniei mele iar monahul Teofil a cugetat întru inima lui şi pentru Dumnezeu şi pentru sufletul părinţilor lui de a slobozi şi a iertat pe popa Oprea de vecinie cu fiii lui şi cu partea lui de ocină de moştenirea lui Toader Leţea pe care a ţinut-o cu tatăl său din câmp şi din apă, din pădure şi de peste tot hotarul… cât se va alege. Pentru că a iertat şi a slobozit Teofil monahul pe popa Oprea şi pe fiii lui şi cu ocina lui de vecinie, el de a lui bună voie, fără nici o silă de nimeni pentru pomenirea şi pentru sufletul lui, ca să pomenească la Sfânta şi Dumnezăeasca Litirghie şi la Sfântul Parfenic precum am văzut domnia mea şi zapisul lui Teofil monahul la mâna popii Oprea încă făcut dinaintea tot soborul Sfintei Mănăstiri Cozia cu multe mărturii. Monahul egumenul Dionisie Eromonahul Petru Eromonahul Efrei. Şi după aceea cu mare blestem cine se va ispiti a strica această pomană, în urma lui ori a fiilor lui şi a neamului lui, acel om să fie de tri ori blestemat şi anatema şi afurisit de cei 318 părinţi şi Sf. Nicheia şi să aibă parte cu Iuda şi cu Arie la un loc.

Drept aceea am dat dumnealui popa Oprea din Titeşti cu fiii lui ca să fie de aici înainte în pace şi în sloboda vecinie de c ătre Teofil monahul, el, fiii lui şi tot neamul lui şi de către nimeni să nu clătească după zisa domniei mele. Iată dar şi mărturii am pus domnia mea: Jupan Ghioba vel ban craiovesc, Pan Dragomir şi logofăt Stroie vel vistier, Ian Dicul vel spătar, Pan Preda vel clucer, Pan Radu vel comis Pan Constatin Câţa vel postelnic Pan Drăguşin vel paharnic.

Şi am scris eu Gheorghevici în scaunul cetăţii Târgovişte luna noiembrie 23 zile în anul 7158 [1650].

IO Matei Voievod din mila lui Dumnezeu Domn.

Acestă traducere după actul slavonesc depus spre păstrare în Arhivele Statului de către Mihail Dorea Lungu – bunicul autorului –, din Titeşti, în anul 1911, se certifică de noi.

Director al Arhivelor Statului, D. Onciu. [13, b ]

– II –

Din lucrarea preotului Dominic N. Ionescu, aflăm de un Oprea diacul din Titeşti, la anul 7201 [1693], care face o interesantă inscripţie pe un bloc de piatră, având cca. 2m înălţime, aşezat la poarta săteanului Vasile Văcăruş, din Boişoara. Scriitorul descoperă acest bolovan şi face acest comentariu de Înălţarea Sfintei Cruci, anul 1930, 14 septembrie.

O inscripţie interesantă

''La apus de biserica satului Boişoara pe vale în jos la o sută de metri alături cu drumul, la poarta casei săteanului Vasile Văcăruş, altă dată a lui Toader Pătru Niţu este un bloc de piatră având ca doi metri înălţime tăiat parcă într adins în patru laturi în trunchi de piramidă neregulată. Pe această piatră sunt săpate trei cruci una cu braţele egale spre M. Noapte şi mai mică, 40 cm, iar două având braţul de dinjos de trei ori mai lung. Cea dinspre Apus are cca. 55 cm lungime, iar cea de la M. Zi ca 90 cm. Aceasta din urmă are de jur-împrejur şi o inscripţie în mare parte slavonă.

Deasupra ceva mai sus aproape răznite din pricina crăpăturii largi şi a câmpului neregulat stau cele patru litere INŢI – Iisus Nazariteanu Ţarul Iudeilor. După aceea în dreptul braţului de sus o cruce mică – arătând că începe scrisul – şi: Văimea o [ţ] a [în numele tatălui], iar dincolo de cruce ami [n]. În dreptul braţelor Isma, Is apoi dincolo Hs. amin şi al fiului – [Is. Hs. fiind în afară de formulă] – amin. Imediat sub braţe Istago Dha ami [n] – şi al Sfântului Duh amin – iar dedesupt. În anul 7721 Pirmea. În rândul al cincelea – Eih. ips. rab. Bojia – eu Oprea diacul ot Titeşti [am scris robul lui Dumnezru eu Oprea – diacul din Titeşti].

Pisania sau inscripţia aceasta despre care simpaticul nostru călăuz ne spunea că nimeni n-a fost în stare s-o citească – " nici măcar slavistul Ion Căţea" cel care citea orice inscripţie – ba a fost chemat şi la Academie să descifreze documente, este pe cât se vede foarte simplă. Tovarăşul meu de călătorie Prof. Victor Brătulescu repede îi dă de rost.

Formula ce se foloseşte la botez "În numele tatălui amin şi al fiului amin şi al sfântului duh amin" şi apoi anul care de la mântuire este 1693. Iar cel ce a scris este diacul Oprea din Titeşti.

Acest bolovan însemnat pe toate patru feţele cu cruci săpate într-o formă deosebită şi puţin obişnuită a dat multora de gândit. [Crucea de la Răsărit a căzut ca o bucată din bloc]"

Se prea poate ca bolovanul să fie însemnat încă de foarte multă vreme cu cruci.

Numai la 1693 apoi diacul Oprea ca pentru însemnarea vreunei tradiţii legate de blocul de piatră a săpat şi închinăciunea aceasta.

La o asemenea ipoteză mă împinge forma crucilor. În tot cazul se vede că meşterul sau pisarul este din pleiada celor care aveau încă pasiunea literei frumoase înalte, îmbinate şi suprapuse. Dacă meşterul pisar Atanasie din Jiblea sapă pisania de la Câineni şi pe cea de la Fedeleşoiu – atunci meşterul Oprea ce-şi lasă în frumoasa literă în relief numele pe cadrul de piatră de la fereastra altarului bisericii schitului din Fedeleşoiu – poate fi acelaşi cu Oprea diacul din Titeşti. La Fedeleşoiu Oprea meşter lucrează la 1686, iar aici la Boişoara pe bolovanul acesta însemnat pe cele patru feţe cu câte – o cruce scrie cu şapte ani mai târziu – adică la 1693. Semnătura lui Oprea meşter cât şi a lui Oprea.

Diacul este cam acelaşi. "O" mare de la începutul numelui are aceeaşi formă – îndeosebi O, de la Ot, se aseamănă şi mai mult. Ea- şi mai ales grupul şt- şi e- suprapuse din cuvintele meşter şi Titeşti aidoma.

În ce priveşte forma crucilor din desenul inscripţiei făcut în chip sumar, se vede că este cea latină – crux immissa sau Capitata. Cele două braţe ale crucişului egale cu partea de sus a stâlpului, iar piciorul de trei ori aproape mai lung. Crucea ca şi inscripţia este săpată – feţele săpăturii înclinate uşor. Braţele merg lărgindu-se de la locul încrucişării spre extremităţi. Aşa că la crucea dinspre Miazăzi cea cu inscripţia care are o înălţime de 82 cm şi în cruciş de 28 cm. Braţele au o lăţime la centru de 6 cm, iar la extremitate 11 cm. Tot aşa ca braţele lărgindu-se în afară sunt şi celelalte două. Numai că cea dinspre apus având 50 cm înălţime şi în cruciş 22 cm este mult mai bine executată, braţele frumos proporţionate fiind ceva mai adânc săpată şi mai îngustă, având în centru numai cu ceva peste 3 cm, iar la extremităţi 6 cm. Cea dinspre M. Noapte pe o faţă ceva mai netedă este şi mai scundă – având braţele de laturi şi de deasupra ca şi cea cu inscripţia, are o înălţime numai de 35 cm.

Tipul acestei cruci este foarte vechi. Aceasta m-a şi făcut să cred că încă de mult de tot, când pe plaiul acesta vor fi venit primii creştini, au însemnat pe bolovanul acesta în formă de trunchi de piramidă pe toate patru feţele câte o cruce.

Aici pe plai doară sunt urme de aşezare străveche – cu mult chiar mai înainte de venirea romanilor – care şi-au aşezat castrul şi jos la Racoviţa şi mai sus pe un bold de deal între Titeşti şi Bratoveşti. S-ar putea compara cu crucea de la vechea biserică din Challans din Vandea – Franţa. 1] cu crucifixul din tezaurul din Monza. 1] cu cea de pe crucea de atârnat pe piept aşa zisă a lui Sf. Ştefan căci pe ea se vede Sf. Ştefan rugându-se. 2] sau cu crucea împăratului Iustin. 3] – Ea seamănă şi cu crucile ce se văd pe o răcliţă de argint pentru moaşte găsită la Sebastopol şi care poate fi din veacul al IV-lea sau al V-lea. 4] – Exemplele s-ar putea înmulţi de pildă în op. cit. – Dicţionarul de Arheologie Creştină al lui Dom Gabrol la col. 3100, figurile 3400, 3398. Col. 3105 fig. 3405, chiar şi pe monumente funerare cum este sarcofagul lui Probus din Vatican. 5] – sau pe una din coloanele unui Ciborium din Veneţia.

Desigur se găsesc la noi foarte multe forme de cruci şi din acestea vor fi încă destule. În forma acesta regulată însă eu unul n-am întâlnit. Am de pildă în faţă o cruce cioplită de Constandin ereu pe la 7293 [1785]. Pe când braţele ce cad cruciş sunt drepte, atât cel ce merge în sus cât şi cel ce cade în jos spre extremităţi.[7] – «Crucea are în faţă la încrucişarea braţelor cununa de spini şi înlăuntru cununei o altă cruce cu braţe rotunjite pe lângă obişnuitele semne IC, XC, NI/I, KA, în partea de jos MAQ, pe latura din dreapta TIS. KCTAHA Ef. pe latura din stânga leatul 7293-[1785], iar pe dos suliţa, buretele, o scară, un ciocan şi cinci cuie.»

La adăpostul blocului de piatră proprietarul de azi al casei în curtea căruia se află blocul şi-a instalat bucătăria-i primitivă. Deşi om simplu totuşi a păstrat bolovanul, cu toate că era sfătuit ca să-l arunce în aer, să-l sfarme ca să libereze locul. Pe semne tot românul un pic de evlavie faţă de slova scrisă şi mai ales faţă de Sf. Cruce" [4, pag. 121]

Înălţarea Sf. Cruci 1930

Diacul Oprea din Titeşti care, la anul 1693 [7201], scrie interesanta inscripţie de pe bolovanul din curtea săteanului Vasile Văcăruş, din Boişoara, inscripţie descifrată de Pr. Dominic Ionescu, în anul 1930, poate fi acelaşi cu popa Oprea din Titeşti, cel care la anul 1650 [7158 ], este "slobod de vecinie de către Teofil monahul", prin hrisovul domnesc de la leatul 7158 [1650 ].

Diferenţa de date este de 43 de ani, ceea ce ar fi posibil. Dacă nu este una şi aceeaşi persoană, considerăm că o legătură totuşi a existat între cei doi.

Pr. Dominic Ionescu în cercetările sale a fost însoţit de prof. Victor Brătulescu.

Prezentăm câteva însemnări făcute de acesta, în lucrarea "Călimăneştii şi monumentele istorice din împrejurimi ", Ediţia a IV-a, Institutul de Arte "Marvan" SAR Bucureşti anul 1941, pag. 9: "…De aici încolo – trebuie vreme multă până să ajungi într-un sat mai întins, pentru ca abia la Câineni să poţi face popas ca lumea. Ţinând şoseaua înainte, pe malul Oltului, ajungi la Sibiu. La Câineni, dacă treci podul din dreapta şi intri în Câinenii de Argeş, sau dacă opreşti în Câinenii Vâlcii, se întâmplă să întârzii prin aceste locuri, unde se pregătesc păstrăvi la hanul din drum, la care suflete dornice găsesc şi băuturi bune.

Pe aici este vechiul drum ce pleacă dinspre Piteşti, trece prin Curtea de Argeş, apoi ţinându-se în sus, prin Plaiul Loviştei, pe la Sălătruc, pe la Titeşti, unde e un castru roman, ajungi la Câineni. Aici se întâlneşte cu drumul Văii Oltului, drumul Romanilor, lung de la Celei şi Reşca romane, până la Sibiul medieval. Este vechiul şi simbolicul drum al Domului de Rouă, de care, povestea spune, că în amurg de seară dinspre Dunăre, ajungea pe înoptate la iubita lui din munţi, iar la cântatul cocoşilor pleca înapoi. Vrând să deslege taina călătoriei acesteia, locuitorii satului iubitei Domului de Rouă au tăiat toţi cocoşii. Domul de Rouă a băgat târziu de seamă că se apropie ziua şi, grăbit, a pornit călare către curţile sale dinspre Dunăre. Se revărsau zorile când cei cari puseseră la cale dezvăluirea, se apropiau să-l prindă, dar Domul de Rouă s-a risipit ca fumul cu cal cu tot şi s-a prefăcut în rouă, lăsând pe urmăritori uimiţi şi îndureraţi. S-a potopit, spun unii, pentru a lămuri în acest fel numele Potopin din Romanaţi.

O altă poveste spune că, fiind în luptă cu soarele, Domul de Rouă s-a tot ascuns prin văi umbrite, dar în cele din urmă soarele l-a descoperit şi l-a făcut să piară."

După Sfântul Locaş despre care am arătat că a avut amplasamentul pe terenurile deţinute astăzi de moştenitorii I. Negrea şi P. Rouă, s-a construit altul, pe terenul unde astăzi există localul primăriei din comuna Titeşti.

Prin tradiţie se spune că, materialul lemnos din care a fost construită biserica a fost donat de credincioşii din satul Câinenii de Argeş, de la demolarea bisericii acestora. Materialul a fost transportat prin plutire, pe râul Olt, până la Cornet, de unde a fost adus cu carele în sat şi reclădită biserica aşa cum a fost. Atât biserica anterioară, cât şi aceasta au fost clădite pe săliştea lui Păsăţilă. Această sălişte pe jumătate şi cu moară, prin porunca domnitorului Alexandru Voievod, au fost dăruite lui Bolovan din Titeşti, judeţul Argeş. Prezentăm hrisovul domnesc scris pe pergament, datat 10 ianuarie 1624. [7132]

"Cu mila lui Dumnezeu IO Alexandru Voievod şi Domn a toată ţara Ungro-Vlahiei, fiul marelui şi prea bunului şi milostivului IO Radu Voivod. Dând domnia mea acestă poruncă a domniei mele lui Bolovan din Titeşti, judeţul Argeş şi cu fiii lui, câţi Dumnezeu îi va da, ca să fie de aici înainte în pace şi slobod de vecinie şi el şi fiii lui de către Hrisar paharnicul fiul lui Chirea comisul din Ruda şi de către fiii lui şi de către tot neamul lor, de nimeni bântuială să n-aibe. Pentru că acel om Bolovan el a fost vecin de moştenire a lui Chisar paharnicul din sat din Titeşti, iar după aceea când afost acuma zilele domniei mele apoi Chisar paharnicul el a iertat cu voia lui de vecinie pe Bolovan cu fiii lui şi s-au răscumpărat de la Chisar paharnicul pentru 17 mii aspri gata şi pentru două iepe şi o molenă de cal datam Chisar paharnicul lui Bolovan şi un loc de la moară după această schimbare din vatra de casă a lui Păsăţilă jumătate în sat la Titeşti ca să-i fie lui Bolovan de moştenire şi în pace de vecinie. Pentru că aşa le-a fost întocmirea iar altă ocină nici un amestec să nu aibe. Şi a iertat Chisar paharnicul pe Bolovan de vecinie nu mai capul lui şi a feciorilor lui şi a fiilor lui şi de a lor bunăvoie şi cu ştirea tuturor megieşilor dinaintea domniei mele ca să fie om slobod şi am văzut domnia mea şi zapisul lui Chisar paharnicul de iertare cu mulţi oameni buni mărturie anume: din Ruda – Constantin postelnicul, din Sălătruc – Stamate armaşul şi din Deal – Duca şi din Râmnic – Nae Hololus cu şi Dragomir şi Iovan şi Stan Gorcilă şi Oancea şi mulţi orăşeni martori bătrăni care au fost atunci la întocmirea lor precum s-a scris mai sus şi s-au dat banii în casa lui Leman din Râmnic. Drept aceea am dat şi domnia mea lui Bolovan ca să fie în pace şi slobod şi de vecinie şi el şi feciorii lui şi cu locul de moară şi cu o jumătate de sălişte a lui Păsăţilă şi cu moară precum s-a scris mai sus ca să îi fie de moştenire şi de către nimeni nimeni să nu clătească după porunca domniei mele. Iată şi mărturii am pus domnia mea: Jupan Popa vel vornic, jupan Aslan vel logofăt, şi jupan Mihalache vel vistier şi jupan Necula vel spătar şi jupan vel stolnic şi jupan Bratu vel comis şi Gheorghe vel paharnic şi Dumitraşco vel şi ispravnic Paraschiva logofăt. Şi am scris eu Lepădat logofăt în domul de cetate Târgovişte, ianuarie, 10 zile şi de la Adam până acum cursul anilor până la această scriere în anul 7132. [1624]

IO Alexandru Voivod cu mila lui Dumnezeu Domn" [13, c]

«Direcţia Generală a Arhivelor Statului»

Terenul din hotarul satului Titeşti, cu denumirea, Săliştra lui Păsăţilă, momentan se delimitează astfel: la răsărit, drumul satului ce trece pe lîngă primărie şi coboară în Valea Satului, spre terenurile din Tărure şi cimitirul de peste vale, la miazăzi, drumul primăriei ce coboară spre centrul satului, la apus, şoseaua C. de Argeş, iar la miazănoapte Valea Satului.

Coborâtorii, descendenţii din neamul lui Bolovan, sunt cei din neamul lui Popa –Bălăneştii care au devenit Popa, având mai mulţi preoţi în neam.

Bolovan din Titeşti, iertat de Chisar paharnicul de vecinie numai capul lui şi a fiilor lui, a reuşit să cumpere numai jumătate din săliştea lui Păsăţilă. Ieromonah Dumitru Bolovan, descendent din Bolovan din Titeşti, a avut gospodăria unde odinioară a stat Creaţa, din neamul Diaconeştilor. Creaţa a crescut pe Alex. Potcoavă zis Ciutu, din Spin, iar momentan a cumpărat terenul şi casa, Cojocaru N. Năică zis Roşu.

Probabil urmaşii lui Bolovan au donat terenul pe care a fost montată biserica adusă de la Câineni. Astăzi pe acest teren există localul primăriei. De fapt şi terenul din spatele primăriei a aparţinut tot neamului Bolovan, astăzi fiind moştenit de Miti Pătru, prin căsătorie cu Oara din Bolovăneşti.

Terenul pe care a fost amplasată construcţia acestei Sfinte Biserici, este amintit într-un act perfectat de logofătul Ghiţă Lungu: "…acest teren se învecinează la răsărit cu podgradea bisericii vechi". Pe acest teren moştenit de nepoţii lui Ghiţă Lungu se află amplasate gospodăriile lui Ilie Păun, provenit prin cumpărare de la moşt. Neagoe Lungu, ale lui Gh. Vâlcu, Popescu Niculina şi Dinică Popescu.

Orice săpătură făcută în acest teren dă la iveală osemintele celor înhumaţi în fosta podgradie.

Tudorică Adrian, veteran al războiului din 1877, primar al comunei Titeşti ales în mai multe legislaturi, ne-a mărturisit că, în anul 1900, începe construcţia localului de primărie, pe terenul unde fusese construită biserica arătând că: "…pe acest teren devenit viran prin demolarea vechii biserici şi pe care voiau să-l ocupe diferiţi interesaţi, am început construcţia primăriei…"

Biserica cu hramul "Sf. Voievozi Mihail şi Gavril"

din satul Titeşti

Construcţia a început în anul 1761 şi s-a finalizat în anul 1769. Este clădită din piatră şi cărămidă. Prin tradiţie se spune că cei mai mulţi bani au fost donaţi de Diaconu Roşca, pe numele adevărat Dumitru Bolovan, care a găsit mai mulţi poli de aur, când s-a demolat biserica veche.

Biserica este construită cu pridvor pe patru coloane, cu arcade. Podgradia este refăcută de Ioniţă Răducanu Rouă, Ghiţă Mitu Lungu şi Ioniţă T. Dorea Lungu, în anul 1862, după cum se arată înscrisul cu litere chirilice de pe placa de gresie zidită în zidul împrejmuitor, descifrându-se asfel: "Podgradia aceasta este prenoită de Ionită, Ghită Lungu şi de Ionită Răducanu în anul 1862"

Terenul pe care este amplasată construcţia bisericii şi vechiul cimitir din jurul ei, împrejmuit de zidul podgradiei, este donaţia lui Şerban Mardale, se continuă cu cel al moştenitorilor lui Pătru Achimescu, provenit de la Mardăleşti, actualmente locul noului cimitir, continuându-se cu terenul unde este amplasată gospodăria lui Petre Hodorogea, provenit prin cumpărătoare de la moştenitorii lui Nae Mardale (Sporiş).

Clopetele sunt neuniforme şi de sunet diferit. Cel mic este mai vechi, purtând o inscripţie nedescifrată. Probabil acest clopot a servit la bisericile anterioare. Celălalt clopot, mai mare, a fost cumpărat cu largul concurs al lui Ghiţă Lungu şi sunetul său plăcut parcă cheamă numele marelui fiu al satului – Ghiţă Lungu, Ghiţă Lungu…

Prezentăm descrierea bisericii făcută de Pr. Dominic Ionescu din lucrarea "Schituri şi Biserici de Stat", în data de 7 august 1930, arătând în prefaţa lucrării următoarele: "…Cred că aceste înfăţişări fără altă pretenţie decât aceea de-a stârni ceva mai mult interes faţă de zestrea ce ne-a rămas de la strămoşi – adunate în volumul de faţă, vor avea răsunet măcar în sufletele celor cari rămân în umbra altarului."

TITEŞTII

"Cam la jumătatea drumului dintre Câineni şi Sălătruc, adică a drumului ce duce din valea Oltului spre Topolog peste plaiul Loviştea, este un sat bulucit într-un început de vale, anume Titeşti. Pe vremea când încă nu se deschisese linia ferată de la Râmnic spre Turnu -Roşu drumul cel mare bătut de negustori, ce lega inima ţării cu Sibiul şi de aici mai departe spre Buda şi spre Beciu, p-aci trecea. Satul Titeşti era în mijlocul plaiului fie că urcai dinspre Olt pe la Racoviţa sau pe la Câineni, fie că urcai de pe Topolog pe la Sălătruc prin Perişani – şi tot la mijlocul plaiului dacă coborai cumva de pe plaiurile cu bogată păşune ale munţilor Scara, Mâzgavu, Sântilie, Coţi şi alţii de la miazănoapte – sau de pe masivul mai mic dinspre miazăzi al Coziei răzleţe, ce închide cetatea această naturală care va fi servit aşa de minunat spre apărarea strămoşilor noştri pe vremurile grele de odinioară. Ca orice sat aşezat la drum în calea negustorilor, Titeştii s-a ridicat degrabă. Case frumoase, înalte, cu căte două rânduri zidite din piatră şi din cărămidă cu curtea pietruită şi ocolită de oleaburi pentru vite, dovedesc o bună stare şi în acelaşi timp şi o experienţă îndelungată, o deprindere la trai bun. Case cu uşi şi ferestre larg dechise la drum arată că p-aici erau hanuri în care drumeţii vor fi poposit, vor fi chefuit şi vor fi lăsat vamă mai din belşug pentru ca să se poată ridica casele mari ale hangiilor.

Astăzi satul, lăsat numai la rodul celor câteva ogrăzi de pruni, al fânaţurilor şi vitelor împuţinate şi ele din pricină că de mult nu mai puteau trece prin trecătoarea de altădată de la Turnu -Roşu, a început să sărăcească.

Pe vremea aceea de prosperitate şi belşug aici se afla, lume petrecăreaţă, dar şi evlavioasă. Pe la jumătatea secolului al XVIII-lea pe vremea lui Scarlat Ghica, câţiva clerici, cu ajutorul poate şi al căpitanului de plaiu de atunci Necula Grecul ce se află zugrăvit în stânga la intrare, şi a altor credincişi pomeniţi de pisanie sau nu, au zugrăvit o biserică din cărămidă şi din piatră.

Biserica are formă dreaptă cu pridvorul obişnuit la toate bisericile din această epocă. Biserica este destul de înaltă cu pereţii împărţiţi în două registre printr-un brâu de cărămidă. Şi-n registrul de deasupra ferestrelor şi-n cel din rândul lor sunt chipuri zugrăvite de sfinţi, de prooroci, de împăraţi din scriptură, dar şi din Alexăndrie, ca Alex. Machedon şi Por împărat, – cuvioşi şi cuvioase şi chiar tipuri din vremea aceia care se vor fi făcut cunoscuti prin cine ştie ce ispravă – călări pe cai în goană cu suliţa în mână, cu căciuli cu fundul roşu sau răsfrânte într-o parte haiduceşte. Păcat că inscripţiile s-au şters şi nu se pot citi numele lor decât ici colo câte unul de grec.

Un cadru de piatră frumos înflorat la uşă are deasupra pisania cu o literă înaltă şi îmbinată. Se spune numele celor cari s-au nevoit cu ridicarea ei, Ierodiaconul Dumitru care se vede şi zugrăvit la intrare cu soţia sa Diaconiţa Safta – Duminică diacon, nume destul de rar în părţile acestea, cu diaconiţa lui, Ruxandra – care nu-s zugrăviţi ca şi jupân Pană şi Deicu –jupâniţa Dobra şi Maria care urmează după Pană şi după Deicu, se văd şi zugrăvite după Căpitanul Necula Grecul – care nu-i pomenit în pisanie. În mâna stângă cum intri – la uşa ce duce spre clopot este zugrăvită şi Ana slujnica. De bună seamă va fi meritat prin munca ei toată ziua adusă la cheltuiala stăpănilor săi, ca să i se nemurească chipul şi numele pe zidul bisericii.

În calota din pridvor chipul Mântuitorului, ca Emanoil este înconjurat de zodiac deasupra intrării Hetimasia, în dreapta Mântuitorul în scaun de judecător cu Sf. Fecioară şi Podromul, – în stânga, cetatea raiului – iar, sus, pe scaune stând cei doisprezece Apostoli. În colţuri şi pe arcuri scene din Geneză.

Pictura dinlăuntru este destul de bine executată, iar Ierodiaconul Rafail monah şi Diaconul Dragomir. Zugravii dovedesc a fi vrednici urmaşi ai zugravilor din vremea lui Brâncoveanu. Au împodobit biserica, peste tot cu scene şi decoraţiuni. Păcat că după război, sătenii s-au crezut datori să dea cu var pe ziduri acoperind întreaga decoraţiune până peste piciorele sfinţilor mucenici şi cuvioşi – în naos mai mult şi ceva mai puţin în pronaos şi tindă. Chiar şi pe afară în despărţiturile de sub ferestre sunt decoraţiuni care s-au păstrat ceva mai bine decât chipurile ce împodobeau de jur împrejur biserica.

Tâmpla este de zid şi în altar cu scene simbolice ca jertfa lui Avraam şi altele. Pe lângă cei doi zugravi ce-şi pun numele în inscripţia de deasupra intrării în Naos. Ierodiaconul monah Rafail şi Diaconul Dragomir, unde se vede şi anul când au terminat lucrul 7277 de la zidirea lumii, adică 1769, au mai fost şi alţii mai mărunţi care-şi vor fi făcut de lucru pe afară. De aceia îşi şi pun numele pe ici, pe colo în câte un colţ. Aşa în colţul Cetăţii raiului din stânga pe lângă Dragomir diaconul găsim pe unul Pătru şi pe altul Nistor, iar pe zidul CETĂŢII un nume în criptogramă cu bună samă al vreunui ucenic mai modest cu numele Ştefan.

În afară de pictura dinlăuntru care se execută după tipic şi după şabloane zugravul ne mai dă aici am spus chipuri şi scene şi pe dinafară. Nu sunt multe bisericile cu astfel de decoraţiuni. Biserica aceasta din Titeşti este interesantă din acest punct de vedere pentru că prin chipurile ce se mai păstreză ni se dă un model de iconografie populară. Un zugrav avea prilejul să-şi plaseze pe toţi sfinţii din oricare ceată s-ar afla – înlăuntru. Pe arhierei în altar, pe prooroci pe arcurile turlei, pe Apostoli pe tâmplă, pe mucenici în naos şi pe cuvioase în pronos. Pentru zugravul de atunci sau pentru cei ce-şi vreau biserica împodobită – nu era de ajuns. De aceea cum intri în faţă trebuiau puşi sfinţii arhangheli, hramul bisericii, în mijloc Arh. Mihail şi Gavril şi Rafail de o parte şi de alta.

După aceia Sf. Ap. Petru în stânga noastră şi Sf. Ap. Pavel în dreapta.

Urmează apoi sfinţii fără vreo rânduială ca înlăuntru bisericii unde fiecare ceată îşi are la un loc bine stabilit. Aci-s aşa la întâmplare, aşezaţi fie după cererea ctitorilor şi ajutătorilor fie a zugravilor. Aşa cum se întâmplă de pildă la biserica cea nouă de la Sălătrucel tot din Argeş, unde câte un creştin cucernic în loc să-şi facă troiţă la o fântână sau răspântie unde să-şi zugrăvească sfinţii către care are mai multă evlavie – şi care ar fi costat mai mult – a cerut zugravului să-i facă pe Sf. Nicolae, altul pe Sf. Muceniţă Filofteia, sau alţi sfinţi. Tot aşa se pare să fi fost şi aici. De la intrare spre miazăzi vedem proorocii Iona şi Ioil şi după aceia pe Nicodim "ce-l pomenim pururea" care nu-i cuviosul Nicodim cel sfinţit întemeietorul vieţii de obşte şi începătorul epocii de cărturărie slavonă, ci tovarăşul lui Iosif "cel cu bun chip" care-i stă alături şi care a cerut trupul Domnului de la Pilat şi l-au pus apoi în mormânt. După aceştia vine apoi Sf. Ioan Botezătorul, ca imediat apoi să fie zugrăvit Mucenicul Haralambie. Că cei ce au zugrăvit pe afară erau calfe puţin deprinse cu numele după tipic al sfinţilor şi cu erarhia lor se vede destul de lămurit. Au scris dar numele aşa după cum îl pomeniseră din bătrâni. Urmează apoi proorocul Amos, iar între Irimia şi Ezechil să fie unul dintre cei 70 de apostoli, Codrat. Vine apoi Ghedeon prooroc şi el într-un chip mai depărtat – Ilisei şi Daniel. În dreptul altarului este Moise şi Sf. Fecioară pe scaun de împărăteasă încheind şirul. De aici înconjurând biserica spre intrare în partea de miazănoapte vedem pe Hristofor purtând pruncul Iisus în braţe, cu inscripţia: "Mă mir de prunc mic şi greu", pentru ca pruncul să- i răspundă: "Tu te minunezi de mine. Nu te minuni- sic – că ţi-au înfrunzit toiagul în mână?". Că într-adevăr în mâna stângă pe braţ ţine pruncul, iar în mâna dreaptă un toiag înfrunzit şi înflorit.

Urmează apoi Pr. Zaharia, Pr. Ilie, mucenicul Trifon – cel păzitor de lăcuste şi de alte jigării –, Sf. Spiridon – făcătorul de minuni –, Sf. muceniţă Eftimia, Sf . muceniţă Barbara, apoi cei doi mari mucenici călări pe cai ucigând unul pe Lie sau pe împăratul Maximian, iar altul Balaurul, Dimitrie şi Gheorghe şi în sfârşit Sf. muc. Teodor Tiron.

Fiecare sfânt încadrat cu ciubuc în relief, ca şi chipurile cu totul şterse din rândul ferestrelor decorează în chip minunat biserica. Acest decor de cadruri în relief este completat de întreitul şir de zimţi de sub straşină.

Deasupra naosului se înalţă turla, peste un tambur cu patru laturi având opt laturi decorate cu ciubuce şi sus arcade cu cărămidă în zimţi.

Puţine biserici am văzut să-şi păstreze înfătişarea de la început. Multe zidite din aceeaşi epocă şi în acelaşi stil au fost mutilate văruindu-se pereţii, dărâmându-li-se turla de zid pentru a se face de lemn "care-i mai uşoară".

Aici biserica poate şi unde-i pe teren foarte solid se păstrează întreagă. Înfăţişarea ei câştigă şi mai mult, că fiind aşezată pe o pantă uşoară, a trebuit ca la intrare să i se pună şapte trepte de piatră.

De prinprejur se află cimitirul sau pogradia cum spune piatra aşezată în zidul înconjurător. Cruci mai vechi din jumătatea veacului trecut nu se află – multe se vor fi zidit în zidul înconjurător cum se şi văd vreo două trei. Cimitirul are şi un mormânt mai rar.

Aici zace un tânăr locotenent rus mort în luptele de la Turnu-Roşu la 16 martie 1849. Mormântul este de piatră şi înconjurat cu grilaj de fier. Lăsat fără nici o grijă în voia soartei, dealtcum ca întreg cimitirul, socii şi alţi arbuşti părăsiţi în jur, au dislocat şi strâmbat lespezile. Cea de deasupra împodobită cu vulturul împărătesc cu două capete, poartă inscripţia acesta:

"Alexandru Fock, lientenant a l-armee Russe, tue a la bataille de Rottenthurn le 16 Mars 1849, sous les ordres du General Skariatine cobatant pour lordre et la securite publique. Ne a Petersbourg 1828." Inscripţia este încheiată jos cu un glandium în relief.

Biserica îşi păstrează şi clopotele de demult. Cu toate că aici s-au dat lupte în imediata apropiere şi mai apoi chiar în sat, oamenii au avut grijă să le îngroape punând o cruce ca la un răposat de curând. Amândouă au glas pătrunzător de acioaie, dar fără să se armonizeze prea fericit.

Biserica este săracă şi lipsită de odoare. Cărţile cele vechi rău ţinute, prin firide umede, s-au mucezit, scoarţele s-au deslipit, nu-i chip să mai poţi descifra obişnuitele dedicaţii scrise pe dedesuptul feţelor de la început.

O cruce nouă imitând pe cele de la sfârşitul veacului al XVIII-lea ale meşterului Muşat Diaconul răspândite prin mai toate bisericile din nordul Argeşului şi Vâlcei – lucrată numai acum doi ani, arată că s-ar putea reveni cu ceva bunăvoinţă la acele vremuri. Crucea este o imitaţie perfectă. O evanghelie îmbrăcată în metal peste tot, dăruită de o pereche pentru sănătatea fiicei lor Maria, arată că tot mai ţâşneşte ici colo jertfelnicia măcar şi din frica de a nu-şi pierde şi acest ultim copil.

Sf. Masă din altar rotundă ca şi-n biserica de la Boişoara acoperită modest şi lipsită de obişnuitele podoabe. Pe lângă crucea cea de lemn mai este una mică de metal şi două sfeşnice. Un atimis nou tipărit pe un fel de pânză cum era odinioară chembrica. Desenul este de Russu stilizat în linii exagerat de grele. Cu cei 500 de lei ce s-au plătit s-ar fi putut pune materialul obişnuit până acum, pânza de in, dacă nu de mătase. Antimisele ce se împărţeau odinioară gratuit bisericilor de Vlădica cel nou, aveau pe lângă desenul cât mai bogat, şi pânza deasă cu grijă aleasă pentru ca după ea să se poată aduna fărmiturile din Sfintele Taine. Azi nici una din preocupările acestea nici la zugravul ce s-a încercat să ne dea o icoană bizantină şi nici la Vlădica ce şi semnează dedesupt numele. Cât de departe suntem de vremea când Chiriarhul putea dăruit pe antimis sau aşa după cum se învredniceau a mai dărui unii şi cărţi de ritual de învăţătură, odoare şi vase sfinte"

Jiblea 7 August 1930

Pisania de la intrare :

"Cu vrerea Tatălui şi cu ajutorul Fiului şi cu plinirea Sfântului Duh, urzitu-sa acestă sfântă biserică din temelia ei, întru cinstea sfinţilor şi mai marilor voievozi Mihail şi Gavril, dintru osteneala robilor lui Dumnezeu Ierodiacon Dumitru, Safta, Duminică diacon Ruxandra, Jup. Pană, Iscru, Marta, Deicu, Dobra, Voica, Scarlat Ghica Voievod-leat 7269-1761. Şi cine s-ar milostevi a mai ajuta să fie ctitor ca şi cei ce au făcut din temelie Ereu Martin, Stanca, Pis Preda Diacon."

Inscripţia de deasupra intrării în naos :

"Întărirea celor ce nădăjduiesc întru tine, Doamne biserica Ta pe care ai câştigat-o cu scump sângele Tău. Să fi, Doamne, ochii Tăi deschişi ziua şi noaptea către lăcaşul tău cel sfânt întru toţi vecii amin -7277 -1769. Şi fiind zugrav Ierodiacon Rafail, diacon Dragomir Zograf."

Dragomir în 1771 – 74 este preot, când zugrăveşte cu fratele său Neculai Iereu, cu Rafail ierodiacon şi cu încă alţi doi ierodiaconi, Dumitraşcu şi Pătru calfă, Dobruşă, refăcută de episcopul Ştefan al Râmnicului.

Prezentăm descrierea aceleiaşi biserici, făcută de savantul N. Iorga, în anul 1934, când a trecut prin Ţara Loviştei:

"Ctitorii bisericii sunt zugrăviţi în costumele vremii. 1. Jupâneasa Dobra poartă haină lungă, albă, pieptul înflorat, cingătoare cu paftale late, iar pe cap maramă albă. 2. Marta are haină lungă, cu mâneci cu blană, paftale foarte bogate. 3. Căpitan Necula Grecu, în costumul timpului, spre sud de tabloul votiv, unde stă scris: "Tercor Titeştilor", care se traduce "Biserica Titeştilor". 4. Spre N.E., Ereu Dumitru, cu pletele şi mustăţile blonde, îmbrăcând o haină lungă, cu blană pe margini, poartă Sfânta Evanghelie. 5. Diaconiţa Safta, în costum de ţară, cu scurteica pe umeri. 6. Pe peretele de nord, Ana slujnica, în veşmânt alb, lung. 7. Lângă prag –Dumitru, în costum ca şi al Anei.

Biserica este zugrăvită şi pe dinafară, având pe lângă sfinţi şi un număr de personagii necanonice – nefiind persoane sfinte, lumeşti.

Rândul de sus e rezervat personajelor biblice care sunt prooroci şi sfinţi mucenici. Pe latura de nord, începând de la altar, se află Maica domnului, chiar în mijloc. Pe rândul de sus găsim pe Sf. Hristofor ţinând pe Iisus în faţă. În dreapta, având toiagul înverzit, are şi următoarea inscripţie: "Mă [mir] de prunc mic şi greu" – "Te miri de mine, nu te mira că ţi-a înfrunzit toiagul în mână".

Zaharia Prooroc, Ilie Prooroc, Sf. mucenici – Trifon, Sf. Spiridon, Sf. muceniţă Eftimia, Sf. muceniţă Varvara, Sf. Vechi mucenic Theodor – călare, şters –, Sf. mucenic Dumitru – călare –, Sf…– şters –, Aaron proorocul, Moise proorocul, David prooroc.

În rândul II, sub aceştia, un personaj călare, şters.

Por împărat, Alex. Macedon şi alte cinci chipuri – şterse .

La vest, Apostolul Petre, Arhanghelul Mihail, bust, –foarte bine executaţi–, arhanghelul Gavril, apostolul Pavel.

La sud, începând de la pridvor – Ion Apostol, Ion Prooroc, Iosif cel cu chip bun, Sf. Ion Botezătorul, Sf. mucenic Haralambie, prooroc foarte frumos, Sf. Apostol – şters –, Ieremia proorocul, Ezechil prooroc, Ghedeon prooroc, Daniel prooroc, Moise proorocul.

Rândul de jos, sub Ioan Botezătorul – Alexe feciorul Grecului…, şters, călare cu cuşmă şi suliţă.

Dedesupt Sf. Haralambie – Tucitide. Urmează un personaj călare şi mai mic, având în faţă alt personaj călare şi mai voinic – Dumitru Bolovan.

Între cele două rânduri de sfinţi este un brâu de cărămidă care încinge biserica pe mijloc. Fiecare sfânt încadrat în dublu cadru de cărămidă. Cadrele de sus au partea superioară curbă. Trei rânduri de sfinţi, în trei rânduri de cărămizi de sub streaşină împodobesc partea superioară.

Turla bisericii imită pe cea de la Cozia. Cadrele ferestrelor sunt de piatră, două din ele având partea superioară boltită. [4. b, pag. 191].

O altă descriere a Bisericii din Titeşti, cu hramul Sfinţii Voievozi.

"Este o biserică de dimensiuni mijlocii în stil brâncovenesc de cca. 400 mp suprafaţa interiorului cu plan de navă. Este un monument caracteristic al sec. al XVIII-lea, atât ca arhitectură, cât şi ca pictură. Construită din piatră şi cărămidă cu ziduri groase între 1 m la corpul principal al clădirii şi 1,15 m la pridvorul deschis de la intrare, cu tencuială de var şi nisip şi acoperită cu tablă galvanizată din anul 1916. Iniţial a fost acoperită cu şindrilă de brad. În pridvor deasupra uşii de la intrare se află pisania într-un cadru de piatră frumos înflorat cu litere chirilice cu următorul text: "Cu vrerea Tatălui şi cu ajutorul Fiului şi plinirea Sfântului Duh, urzitu-s-au această Sfântă Biserică din temelia ei întru cinstire sfinţilor şi mai marilor voievozi Mihail şi Gavril dintru osteneala robilor lui Dumnezeu Ierodiacon Dumitru, Safta, Duminică Diacon, Ruxandra, Jupan Pană, Iseru, Marta, Deicu, Dobra, Voica, Scarlat Ghica voievod leat 7269. Şi cine s-ar milostivi a mai ajuta să fie ctitor ca şi cei ce au făcut din temelie, Ereu Martin, Stanca, Pis Preda Diaconu.

Arhitectura în stil bizantin cu bolţi sferice, în pridvor, în pronaos şi naos având arcuri cu coardă de lemn. Biserica are plan de navă cu absida altarului decroşată semicirculară în interior şi poligonală în exterior cu 7 laturi. Turla aşezată pe pronaos e înaltă, zveltă şi are 8 ferestre înguste arcuite. Este aşezată pe o bază pătrată, ornată ca şi arcurile ferestrelor cu trei rânduri de cărămidă zimţată. Altarul semicircular în interior are o adâncime de 2,90 m şi o lăţime de 4,40 m, bolta fiind de 1,60 m. Este prevăzut cu o fereastră spre est şi o nişă pentru proscomidie pe peretele de nord. Tâmpla este de zid şi este perforată de trei intrări, mai mare fiind cea din mijloc. Naosul are forma dreptunghiulară cu laturile de 5,50 m x 5,25 m şi înălţimea de 5,80 m. Este luminat de două ferestre aşezate pe larurile de nord şi sud. Peretele despărţitor de pronaos are trei deschideri dintre care cea din mijloc sub forma unei intrări de 0,95 m lăţime şi 2,30 m înălţime. Celelalte au fiecare deasupra o acoladă. Plafonul naosului are forma unei calote sferice cu înălţimea de cca. 1 m şi diametrul de cca. 4 m. Pronaosul are deasemenea planul dreptunghiular de 3 m lungime şi 3,75 m lăţime, având peretele despărţitor care ascunde scara de 0,50 m lăţime ce suie la clopotniţă, cu scări de piatră. Bolta are forma de calotă sferică. Este luminat de o singură fereastră pe peretele sudic. Pridvorul deschis are dimensiunile de 2,50 m adâncime şi 5,25 m lăţime. La faţadă sunt patru stâlpi de cărămidă cu fusul cilindric cu capitel tronconic. Pridvorul are trei arce la faţadă şi câte două arce de fiecare parte laterală, total 8 stâlpi din care doi adosanţi. Este pardosit cu lespezi mari de gresie locală.

Scara cuprinde şapte trepte şi este făcută din gresie locală şlefuită. Exteriorul în suprafaţă totală de 140 mp este împărţit în două registre printr-un brâu de cărămidă situat la cca. 3 m de sol. Cornişa este formată din trei profile în trei rânduri de cărămidă în dinţi de ferăstrău şi trei rânduri în linie dreaptă. Faţadele exterioare au în registru superior un număr de 13 arcaturi mărginite de către două ciubuce cu secţiune semicirculară. La nivelul ferestrelor sunt suprafeţe dreptunghilare de 1,5 m x 1 m delimitate de muluri verticale de tencuială care împart întreaga suprafaţă exterioară a bisericii.

Pictura în frescă caracteristică şcolilor din Ţara Românească ale sec. al XVIII-lea. Aceasta se încadreză în şcoala Câmpulungului care formează poate cea mai armonioasă şi mai completă îmbinare a decorului florar cu reprezentările figurative [Andrei Paleolog, "Pictura exterioară din Ţara Românescă sec. XVIII-XIX", Bucureşti, 1984, pag. 69]

Pictura este executată pe un suport de frescă format din două straturi, un strat de var şi câlţi şi un strat de var şi nisip cca. 1 cm grosime fiecare. Este destul de bine executată de Ieromonahul Rafail, monah Diaconul Dragomir, vrednici urmaşi ai zugravilor din vremea lui Brâncoveanu [Costea Marinoiu, "Toponimie şi istorie", "Buridava 4, studii şi materiale", Rm. Vâlcea, 1982] şi alţi zugravi mai mici al căror nume îl găsim pe căte câte un colţ precum Pătru, Nistor şi Ştefan. În interior biserica este zugrăvită după tipic şi după şabloane. În pronaos, deasupra uşii, se vede biserica susţinută dinspre nord de Ierodiaconul Dumitru şi Safta şi spre sud de Căpitanul Necula Grecul lângă care se află jupânesele Marta şi Dobra, în port local cu marame albe pe cap şi fote. Tot aici în stânga uşii se află un cavaler medieval, iar în dreapta este pictată moartea. Pe peretele dinspre nord, lângă uşa clopotniţei, e zugrăvită Ana slujnica în costum local naţional care poate prin munca şi osteneala de zi cu zi la ridicarea sfântului lăcaş va fi meritat să i se eternizeze chipul şi numele.

Deasupra uşii pronaosului este următorul epitaf care arată anul zugrăvirii 1769, Întărirea celor ce nădăjduiesc întru tine. Întăreşte Doamne biserica Ta pe care ai câştigat-o cu scump sângele Tău. Să fie Doamne ochii Tăi deschişi ziua şi noaptea către lăcaşul Tău cel Sfânt pentru toţi vecii, Amin 7277. Şi fiind zugrav Ierodiacon Rafril monah, Diaconu Dragomir zugrav.

În momentul de faţă pictura interioară e deteriorată datorită gudroanelor, prafului şi gledului de ghips aplicat pe unele locuri, precum şi fumului. În 1916 soldaţii germani au făcut focul în biserică.

Biserica prezintă interes şi pentru pictura murală exterioară, fenomen caracteistic ultimelor decenii ale veacului al XVII-lea şi primei jumătăţi a secolului al XIX-lea în Ţara Românească. Trăsăturile definitorii ale acestei picturi sunt: "elemente iconografice ce-şi află sursa în literatura populară, o pronunţată rusticizare a stilului." [Doru Moţoc, "Unde s-a semnat actul de naştere al Ţării Româneşti", "File vâlcene", Bălceşti,1972]

"Ca tipologie deosebim o desfăşurare picturală amplă pe toate faţadele în chip de succesiune intermitentă de personaje plasate în arcaturi şimotive florare – frunze de stejar şi viţă de vie. La intrare în faţada vestică se află icoanele de hram supradimensionate înfăţişându-i pe Sfinţii Arhangheli. În mijloc Arhanghelul Mihail, Gavriil şi Rafail de o parte şi de alta. După aceea Sfântul Apostol Petru, în stânga, şi Sfântul Apostol Pavel, în dreapta. Simbolistica picturii se înscrie în cultul dedicat Fecioarei Maria. Pe ambele faţade apar zugrăviţi proorocii Iona, Ioil, Amos, Irimia, Ezechil, Ilisei, Daniel. Şirul este încheiat în dreptul altarului de Sfânta Fecioară pe scaun de împărăteasă. "Întregul repertoriu desfăşurat nu constituie altceva decât prefigurarea Bunei-Vestiri, adică a acelei aşteptări într-o mereu înnoită speranţă de izbăvire şi miracol." [Andrei Paleolog, opera citată, pag. 8]

"În alte registre apar chipuri locale – călăreţi pe cai în goană, cu suliţa în mână, cu căciuli răsfrânte haiduceşte sau chipuri din Alexandria, ca Alexandru Macedon şi Por împărat. Pictura este deteriorată şi aproape ştearsă complet în unele registre.

În pridvor pictura este mai bine conservată. În calotă chipul Mântuitorului este înconjurat de zodiac. În dreapta uşii este zugrăvită Sfânta Fecioara şi în stânga "Cetatea Raiului", iar deasupra cei doisprezece Apostoli pe scaune. În colţuri şi pe arcuri sunt zugrăvite scene din Geneză, iar pe stâlpi motivul viţei de vie.

Biserica nu a fost renovată, nu s-au adus nici un fel de modificări, dar a fost acoperită cu tablă în 1916 şi repardosită în 1978, Biserica îşi păstreză şi clopetele de demult pe care oamenii au avut grijă să le pună la adăpost în 1916, când în sat au cantonat trupele germane.

Nu mai deţine icoane şi cărţi vechi. Au fost ridicate în anul 1980 şi nu se cunoaşte unde au fost depozitate.

Se mai păstrează Icoanele Împărăteşti frumos realizate pe lemn cu coroana de metal datând din sec. al XVII-lea şi iconostasul sculptat în lemn din anul 1883" [8, pag. 63]

"Creştinii cu viaţă curată şi sfântă, care au murit cu credinţă în înviere şi mărturisindu-L pe Dumnezeu, nu mor, ci rămân veşnic vii. La moartea trupului, sufletele lor se înalţă la ceruri, în Casa lui Dumnezeu, şi aşteaptă ziua când toate trupurile vor învia."

Despre toate acestea ne învaţă Biserica Ortodoxă Română, învăţături care ne dau imbold în ridicarea de Locaşuri Sfinte, care atestă indubitabil dreptul şi voinţa românească de a dăinui.

În Ţara Românească se bucurau de dreptul ctitoresc atât satele de moşneni, boierii şi mai ales domnitorul.

Biserica veche din satul Titeşti, după cum reiese din cele prezentate, este ctitorită de moşneni, de vătafi de plai, preoţi şi monahi. Menţionăm faptul că, moşnenii din Ţara Românească, deşi se recunoşteu reprezentanţii unei trepte sociale inferioare, se socoteau egali cu diferiţii boieri, în dreptul de a ctitorii biserici.

Din monografia "Eparhia Râmnicului" aflăm date despre această biserică.

"Biserica parohială cu hramul Sfinţii Voievozi din satul Titeşti, zidită în anul 1761 de Dumitru ieromonahul, Duminică Diaconu, Jupân Pană şi Necula Grecu, zugrăvită între anii 1768-1769, reparată în anul 1860. Monument istoric.

Paroh, preot Mihai Teleabă, născut la 13 martie 1937, hirotonit preot şi duhovnic la 10 februarie 1971, la această parohie de la 1 iunie 1976 .

Preot Nicolae Boncea, născut la 24 aprilie 1902, hirotonit preot la 26 ianuarie 1926, duhovnic de la 27 aprilie 1927, la această parohie de la 18 mai 1940. Pensionat la 1 februarie 1976."

Bisericile din satele Titeşti, Bratoveşti şi Cucoiu au format o singură parohie numită "Sfinţii Îngeri". Parohia a fost scindată în anul 1940, Biserica Titeşti formând o singură parohie, iar bisericile din cele două sate altă parohie – Biserica Parohială Bratoveşti şi Biserica Filială Cucoiu.

Din planul parohiei Titeşti, jud. Vâlcea, întocmit în anul 1931, de inginerul hotarnic Paul I. Teodorescu, aflăm terenurile care au aparţinut acestei parohii, cât şi terenurile cimitirelor –planşa nr. 1.

Terenul pe care este amplasată Biserica veche din Titeşti, are o suprafaţă de 0,077 ha, având următoarele vecinătăţi: la nord – Uliţa Mare, la vest – Uliţa Bisericii, la sud – Dumitru P. Achimescu, actualmente cimitirul nou, iar la răsărit – Ionel Feţeanu, actualmente Ghiţă Bolovan. Zidul din partea de sud al podgradiei, a fost desfiinţat când s-a luat fosta propietate a lui Dumitru Achimescu-Mardaleşti, unindu-se în acest fel vechiul cimitir cu cimitirul nou. Pentru acest teren s-a dat în schimb moştenitorilor Dumitru Achimescu, un teren din corpul izlazului, din punctul Tărure, în mărime dublă.

Locuitorii Achim Dumitru, zis Tică Florescu, şi Ghiţă Bolovan, în anul 1992, au dăruit din propriile grădini situate în partea de răsărit a noului cimitir, câte o fâşie de teren, în care se poate săpa un rând de morminte.

Tot în planul întocmit de inginerul hotarnic Teodorescu, se află şi schiţa cimitirului numit "Peste Vale", în suprafaţă de 0,0850 ha, donat de N.N. Popa, cu următoarele vecinătăţi: la est – Dumitru Telebuş, actualmente fiul acestuia Tică Telebuş, la nord – N.N. Popa, la vest – tot N.N. Popa, actualmente proprietatea lui Elena Nicolescu-Elveş, la sud – actualul drum ce urcă spre săliştile din Tărure, începând cu Vasile Telebuş .

Biserica din Titeşti mai deţine trei terenuri provenite din diferite donaţii, aşa cum reiese din raportul Pr. Ion Iliescu, întocmit la data de 28 octombrie 1902.

1) Teren donat de Teodor Nicolaevici, în mărime de 1ha, loc fâneţe, situat în punctul "Plăişor", cu următoarele vecinătăţi: la nord – M. Nicolescu, la est – Ilinca Popescu, pe pârâu, la sud – Ilie Moldoveanu şi M. Martinoiu.

2) Teren donat de Tache Popescu, în mărime de o jumătate ha, loc făneţe şi porumb, teren situat în punctul "Cazan", cu următoarele vecinătăţi: la nord – Mieilă R. Popescu, la sud – Alexandru Georgescu, la est – Mieilă R. Popescu, iar la vest – Ion Lungu.

3) Teren donat de Ion Popa Bucur, în mărime de un sfert de ha, loc porumbi, sălişte situată în sat, cu următoarele vecinătăţi: la nord – Ioniţă Mărcoiu, la est – Mieilă Angelescu, la sud – Ispas Feţeanu, la vest – Ion Fl. Vlădescu.

Şi aceste terenuri au fost ridicate-n plan tot de ing. Paul I. Teodorescu. În acest plan nu a fost evidenţiat terenul cimitirului existent în "Dealul Mlăcii" situat la apus de şoseaua naţională şi la nord de "Cimitirul Eroilor". Din cauza apei care ieşea în gropile de veci, împiedicând înhumările, acest cimitir a fost mutat în punctul "Vălcea", teren situat pe vremea aceea în izlaz, astăzi devenind proprietatea locuitorilor N. Stăncescu şi N. Teleabă. Şi acest cimitir a fost părăsit tot din cauza terenului mlăştinos. Astăzi acestui teren i se moşteneşte denumirea "La Cimitir", nefiind evidenţiat în planul amintit mai sus.

Apariţia Legii nr. 18 din 1991 a Fondului Funciar, a dat prilej şi parohiilor să-şi reconstituie dreptul de proprietate asupra terenurilor care le-au aparţinut până-n anul 1948 .

Terenul donat de Ion Popa Bucur, menţionat la punctul al III-lea, nu s-a putut recupera deoarece pe el s-a construit localul "Şcolii de sus", din Titeşti, deci terenul cumpărat de săteni prin Ioniţă Niculescu, pe care s-a amplasat Biserica Nouă, revine de drept Parohiei Titeşti, în schimbul celui deţinut în Uliţa Şcolilor.

Pentru terenul donat de Teodor Nicolaevici, descris la punctul nr. 1, parohia şi-a reconstituit dreptul de propietate şi a fost pusă în posesie, în baza Ordinului nr. 135 din 1996, emis de Prefectura Judeţului Vâlcea.

La punerea în posesie s-a observat că din suprafaţa acestui teren, s-a acaparat de vecini, pentru care au fost acţionaţi în judecată. Expertul judecătoresc ing. Gheorghe Dan, delegatul O.C.O.T.A.Vâlcea, la data de 13.04.1999, întocmeşte planul acestui teren. În urma măsurătorii efectuată până-n firul ogaşului, suprafeţele acaparate, haşurate în plan, devin nesemnificative, pentru care s-a renunţat la judecată. Diferenţa constă că, inginerul hotarnic, în anul 1931, n-a inclus în suprafaţa terenului şi malul torentului. Din schiţa acestuia, firul pârâului este nedimensionat.

În momentul actual terenul are urmărorii vecini, evidenţiaţi în plan: la est – Sporiş Maria, care a vândut proprietatea lui Dănuţ C. Mardale, la sud – Constatin I. Lungu, iar la nord – Ion Gh. Lungu, Lepădat Smaranda şi Neagoe Popa – planşa nr. 2.

Terenul donat de Tache Popescu, cu denumirea "La Plopi" – zis şi în Topliţă, descris la punctul al II-lea, în perioada când s-a creat perimetrul în punctul "Lazuri", raza satului Titeşti, în urma Decretului de Stat prin care s-a lichidat chiaburia –, a fost dat în schimb locuitorului Gh. P. Achimescu, pentru terenul acestuia din "Lazuri" – raza satului Titeşti, anul 1959.

Gh. P. Achimescu vinde terenul lui Nelu I. Diaconu, printr-o chitanţă legalizată în primărie. Nelu I. Diaconu înzestreză cu acest teren, pe fiica sa, Violeta, căsătorită Talpoş, unde s-au plantat pomi.

În această situaţie, parohia primeşte terenul din Lazuri în mărime de o jumătate de hectar. Este pusă în posesie prin Ordinul nr. 2433, din 30 august 1996, emis de Prefectura Vâlcea – nr. 135 din 1996. Destinaţia terenului este de fâneţe şi are următoarele vecinătăţi: la nord – Vasile Bărăgan şi Nicolaie Bărăgan, la sud – Călinoiu O. Dumitru, la est – Mardale C. Dănuţ, iar la vest – Solomon P. Alexandru.

Tot prin acelaşi ordin, parohia primeşte o diferenţă de teren, tot în punctul "Lazuri", zis şi "La Lacul Mierlii" din proprietatea expropiată a lui Alexe Pr. Dimescu, la care parohia renunţă, terenul fiind necorespunzător.

Biserica cu hramul "Sfinţii Voievozi" din satul Cucoiu

"Biserica Filială "Sfântul Nicolae şi Sf. Ioan Botezătoru" este construită din lemn de brad, în anul 1868, de către toţi enoriaşii ce depind de această biserică şi are ca danie o bucăţică de sălişte de cca. o optime de hectar şi 50 dramuri în munte, dăruite de Mitu Cucu, din cătunul Cucoiu, care produce lei 15 anual, cu un impozit de lei 2, şi a mai avut şi ca o optime de hectar izlaz, plantaţie veche cu pruni, ce s-au prăpădit." [Arhiva bisericii, pag. 20]

În planul Parohiei Titeşti, Judeţul Argeş, menţionat mai sus, sunt menţionaţi vecinii terenului donat de Mitu Cucu, înainte de a se construi Biserica Veche, anul 1868.

Din adresa nr. 13, din 28 martie 1926, aflăm date despre terenul donat de Mitu Cucu, Epitropiei Parohiei Titeşti. Prezentăm această adresă, întocmită de conducerea Şcolii Cucoiu, către Revizoratul Şcoalelor Argeş: "…Terenul şcoalei este în grădina şcoalei şi este loc pentru cultivat. Este donat de Epitropia Parohiei Titeşti, cu aprobarea Ministerului Cultelor cu nr. 5, din august. Actul de donaţie este din 5 mai 1926, autentificat de Judecătoria Ocolului Şuici cu nr. 5. Suprafaţa donată şcoalei este de 300 mp şi se învecinează la miazănoapte cu pârâul satului, la miazăzi cu curtea bisericii, la răsărit cu proprietatea lui Ion Călinoiu şi la apus cu drumul bisericii.

Terenul Epitropiei Parohiei Titeşti, donat de Mitu Cucu, are suprafaţa totală de 904 mp. [Arhiva Şcolii Cucoiu, dosar nr. 24]

Cele 50 "cincizeci" de dramuri sunt în imobilul "Valea Surului", situat pe raza Comunei Câineni. Aceste drepturi sunt evidenţiate în tabela întocmită pentru acest munte, la Tribunalul Argeş, în şedinţa din data de 7 decembrie 1910, la nr. 4, din această tabelă, din totalul de 1.200 dramuri exploatate în devălmăşie. [Arhiva Obştii de Moşneni Valea Surului]

Din datele culese de la Miron Albuşel, din satul Cucoiu, fost cântăreţ la această biserică, anul 1970, aflăm că biserica este construită în anul 1865 şi poartă hramul "Sf. Voievizi". A fost mutată de la Boişoara, fiind dăruită de credincioşii acestei parohii, care şi-au construit alt Lăcaş Sfânt între anii 1853-1857.

Era formată din: pridvor – amvon, cameră femei – pronaos, cameră bărbaţi – naos, care era boltit sub formă de covâltir şi altar. Turla era construită din scândură, în care era montat clopotul.

Nu se cunoaşte dacă a fost pictată, fiind zugrăvită în alb. Pereţii erau împodobiţi cu icoane pictate pe lemn. La demontarea bisericii, aceste icoane, pierdute din vedere, au dispărut.

Lungimea bisericii era de 9,50 m, lăţimea de 4 m, iar înălţimea bolţii de 3,80 m, pereţii laterali aveau înălţimea de 2,80 m.

Icoanele reprezentau pe: în faţă, la altar, în partea stângă – icoana cu Împăraţii Constatin şi Elena–, la mijloc – Mântuitorul şi Maica sa–, la dreapta – Sfântul Nicolaie şi Sf. Paraschiva.

Pe pereţi era icoanele: Sf. Dumitru şi Sf. Gheorghe şi diferite citate din Sfânta Evanghelie.

Până-n anul 1968, s-a oficiat în această biserică, dar cu mari riscuri deoarece se înclinase datorită terenului fugitiv.

A fost demontată în anul 1968, la 103 ani de la construcţie. Materialul rezultat a fost întrebuinţat la construcţia bisericii noi.

Pentru exactitatea datelor prezentăm memoriul întocmit de Pr. paroh. Gh.I. Popescu, în care se cere forurilor în drept aprobarea construirii unei noi biserici. Este vorba de preotul cu piciorul amputat.

Memoriu:

«Biserica filială Cucoiu, ce aparţine de Parohia Bratoveşti, a fost construită din lemn, în anul 1865, cu hramul "Sfinţii Voievozi".

Această biserică a fost donată satului Cucoiu de locuitorii satului Boişoara, când aceştia şi-au construit biserica pe care o au acum.

Cucoienii neavând biserică şi-au construit-o în grabă şi au amplasat-o în apropierea unei văi adânci. Cu trecerea timpului, valea s-a tot adâncit şi malurile ei au început să se surupe şi cu terenul de sub biserică, încât, ameninţând cu prăbuşirea, a fost închisă cultului în anul 1967.

Enoriaşii satului Cucoiu nu pot merge la altă biserică, cea mai apropiată fiind la 2 km. Satul fiind brăzdat de văi adânci, face ca trecerea, uneori chiar de la o casă la alta să fie foarte grea, mai ales iarna şi pe timp ploios.

Organele parohiale au hotărât demontarea bisericii şi remontarea ei pe un teren stabil, pe care l-au şi găsit.

Supunem prezentul memoriu forurilor în drept, cu rugămintea de a ni se da aprobarea în acest sens.»

Astăzi 29 septembrie 1968.

Preot paroh Gheorghe I. Popescu [9, pag. 38]

Din monografia apărută cu arhierească binecuvântare a Prea Sfinţitului Iosif – Episcopul Râmnicului şi Argeşului, anul 1976, aflăm date despre parohia formată din satele Bratoveşti şi Cucoiu. Prezentăm aceste date:

a) Biserica parohială cu hramul "Sf. Niculae" în satul Bratoveşti, construită din lemn, în anul 1808 de Anastasie vătaf şi soţia sa Constantina, refăcută şi pictată în anul 1880, monument istoric.

b) Biserica filială cu hramul "Sf.Nicolae" în satul Cucoiu, construită din lemn, în anul 1865, mutată pe alt teren şi construită în anul 1968, prin stăruinţa preotului Gh. Popescu. Biserica a fost pictată şi sfinţită în anul 1973.

Paroh, preot Ion Preoteasa, născut la 10 iulie 1949, hirotonit diacon la 7 aprilie 1974, pe seama acestei parohii.

Preot Gh. Popescu, născut la 10 mai 1902, hirotonit la 7 august 1927, pensionat la 1 aprilie 1974. Cântăreţ Ion Poponea.

Biserica cu hramul "Sfântul Nicolae" din satul Bratoveşti

Biserica – filială cu hramul "Sf. Niculae" este construită din lemn, în anul 1808 când enoriaşii acestui sat erau clăcaşi pe averea Mănăstirii Cozia. Nu se cunoaşte dacă înaintea acesteia a mai existat alta.

A fost construită pe proprietatea ce aparţinea de mănăstire. În anul 1885, s-a adăugat pridvorul construit din cărămidă, iar mai târziu a fost acoperită cu ţiglă. Clopotniţa este construită din scândură, unde este montat clopotul, care este donaţia lui Vasile Dorobanţu, din satul Găujani, a cărui mamă era din Bratoveşti, din neamul lui Boieruş, zis Priporeanu.

Din monografia Eparhiei Râmnicului, în anul 1976, am aflat că ctitorii acestui Sfânt Locaş sunt Anastasie vătaful şi soţia sa Constantina. A fost refăcută şi pictată în anul 1880. [13, pag. 1002]

Pe pereţi sunt aşezate icoane vechi, icoane noi, multe fiind recondiţionate şi întreţinute de talentatul fiu al satului, Niculae Dinescu.

Dania domnitorului Neagoe Basarab, ctitorul Mănăstirii Argeşului, făcută la leatul 7027 (1519),către Mănăstirea Cozia, este întărită prin hrisovul domnesc al domnitorului Constantin Brâncovenu, din anul 1689 – 7197 – iulie 13: "…Constatin Brâncoveanu V.v. porunceşte căpitanului Alexandru din Lovişte să dea înapoi Mănăstirii Cozia bucatele luate din satul Bratoveşti, care aparţineau Mănăstirii Cozia şi să nu se mai atingă în viitor de ceea ce aparţine mănăstirii, altfel vor fi pedepsiţi de domnitor." [12,pag. 291]

Aplicarea Reformei agrare din 14-26 august 1864, din timpul domnitorului Alexandru Ioan Cuza, a avut loc şi în satul Bratoveşti, fiind efectuată, pusă în aplicare, de locotenentul Condeescu, trimis guvernamental, după cum reiese din actul încheiat cu acest prilej.

"Conform contractului Domnului Ministru de Finanţe nr. 23, prin care m-am însărcinat a delimita moşiile statului viind astăzi 15 sept. 1865 la comuna Bratoveşti din Argeş, plasa Loviştea, proprietatea statului de munte, ca să delimitez dreptul foştilor clăcaşi, potrivit legii rurale din 14 august 1864. Subsemnatul a procedat cerând mai întâi de la D-l Primar al acestei comune atât procesul Comisiei Ad-hoc, cât şi lista constatatoare de numărul clăcaşilor şi categoriile lor, care făcând socoteala s-a constatat precum urmează:

9 Fruntaşi câte 11 pogoane – 99 pogoane

13 mijlocaşi câte 7 pogoane şi 19 prăjini – 101 pogoane şi 18 prăjini

14 Toporaşi câte 4 pogoane şi 15 prăjini – 64 pogoane şi 18 prăjini

36 Vatra Satului – 11 pogoane şi 8 prăjini

Biserica Satului – 17 pogoane, 8 prăjini, 38 stânjeni

Total – 293 pogoane, 8 prăjini, 38 stânjeni.

Din Planul comunei Bratoveşti din Plaiul Loviştei, Judeţul Argeş, după învoirea celor împroprietăriţi, s-a întocmit planul, în care se observă drumurile delimitate, locurile proprietăţii rămase în comun sau casei, evidenţiate dintr-ale locuitorilor. La punctul 37, locurile ce aparţin bisericii au suprafaţa de 5 pogoane.

Din actul întocmit pentru Parohia Titeşti, Judeţul Argeş, în anul 1931, ridicate în plan executat de ing. hotarnic Paul I. Teodorescu, aflăm proprietăţile Bisericii Filiale Bratoveşti, din Parohia Sfinţii Îngeri:

a) Terenul "La Voicu" izlaz, pietrişi şi mărăcini, în suprafaţă de 1,8095 ha cu următoarele vecinătăţi:

– La răsărit – cu moşt. I.A. Ciopei, pe o distanţă de 125,6 m lungime, la nord – cu moşnenii satului Bratoveşti, delimitat prin două dimensionări – prima în lungime de 53,3 m, urmând cea de-a doua de 132 m,

– la apus cu moşt. C. Ciopei, dimensionat 41,2 m şi călcare pe o lungime de 22,35 m,

– la miazăzi de Ilie Dobrin, pe o lungime de 134,5 m menţionându-se că acesta a făcut o călcare, adică o cotropire de 0, 1650 m, continundu-se pe o lungime de 140,8 m, vecin cu Nic. Iostin Ciopei, care a făcut o cotropire în suprafaţă de 0,0145 mp. [Plansa nr. 5]

b) Terenul "La Hotar" – Fâneţe, în suprafaţă de 5,2447 ha, cu următoarele vecinătăţi:

– La miazăzi cu Vasile Cons. Toma, pe o distanţă, de 86,2 m liniari ce se presupune că a fost călcată de Pr. Paraschiv, continuându-se pe o distanţă de 76m lungime. Terenul se lăţeşte cu 7 m, urmând hotarul cu moşt. N. Mateescu, pe o lungime de 72,2 m, până la un punct, continuându-se cu încă 44,6 m terenul se îngustează cu 14,6 m urmând hotarul cu moşt. I. Sandu Şerban. La răsărit se învecinează cu Moşt. Pr. Gh. Dimescu, pe o lungime de 39,85 m, la care se adaugă 127 m.

– La miazănoapte se învecinează cu moşia satului Bumbuieşti fiind dimensionată astfel: începând din colţul de N-E, în diagonală este o măsură de 140,9 m, până la un punct, iar apoi 147,8 m se răsfrânge pe o lungime de 90,2 m, până la punctul unde se presupune că, de aici încolo pe o lungime de 84,2 m terenul ar fi fost călcat de moştenitorii Pr. Paraschiv Radu. Moştenitorii justifică prin acte, ca fiind, propietari. Terenul călcat este dimensionat la apus, cu lungimea de 124 m, delimitare efectuată în anul 1910.

c) Terenul pe care este amplasată Biserica filială Bratoveşti, cu hramul "Sfântul Niculae" are o suprafaţă de 0,1100 ha, având următoarele vecinătăţi :

– la miazănoapte Serafin Mateescu, pe o lungime de 22,4 m, la apus Serafim Popescu, pe o lungime de 17,4 m, cât ţine cimitirul, apoi se continuă cu uliţa ce se înfundă la gospodăria acestuia, până-n actualul drum judeţean Cornetu–Titeşti,

– la miazăzi cu Alexe Dimescu, pe o lungime de 17, 08 m, terenul se răsfrânge spre răsărit, cu două lungimi nedimensionate, până la un punct de unde se măsoară o lungime de 14,6m, până-n hotarul cu Serafim Mateescu. De aici, tot la răsărit, terenul se îngustează cu 3,6m urmând hotarul cu Serafim Mateescu, pe o lungime de 17,8m, care este şi latura de răsărit a terenului cimitirului. Actualmente cimitirul s-a extins şi în partea de sud a bisericii.

Pe porţiunea de teren de la Alexe Dimescu, s-a construit Noua Biserică cu hramul "Sfântul Gheorghe". Menţionăm că pictura bisericii vechi, a fost acoperită cu straturi de var în întregime. Numai în pridvor se mai păstrează următoarele scene: în partea stângă – Sf. Prooroc Ilie, dreapta – Mărturisirea omului drept şi a celui păcătos, în faţa uşii-n stânga – Sf-ţii Petru şi Pavel, iar în dreapta – Sf. Cuviosă Paraschiva, Sf. Niculae şi Sf. Haralambie.

În anul 1898, preotul Bisericii Parohiale "Sf-ţii Îngeri" Titeşti a primit o circulară în legătură cu şcolarizarea cântăreţilor bisericeşti, înfiinţată la Curtea de Argeş.

Societatea Clerului Argeşean "Frăţia"

Nr. 532 din iulie 1898

Cucernice Părinte,

"Cu aceasta vi se pun în vedere următoarele:

Înscrierile la şcoala de cântăreţi bisericeşti, se fac de la 1-30 august a.c., deoarece cursurile vor începe la 1 septembrie şi vor fini la 30 maiu. Condiţiunea de admitere este ca aspirantul să prezinte: certificatul de absolvirea cursului primar complet, certificatul de botez în religiunea ortod. orientală şi certificat de bună purtare din partea parohului respectiv.

Totodată, membrii înscrişi la societatea noastră şi rămaşi în urmă cu plata cotizaţiei, sunt rugaţi a o achita până în prezent, chiar şi prin mandat poştal, pentru a se putea regula conturile pe anul expirat. Deci cei neînscrişi, să se grăbească cu înscrierea spre a nu pierde drepturile prevăzute în scopul din statutul modificat, folositor fiecărui membru.

În speranţa satisfacerii imediate, rămân al frăţiei-tale iubit fiu în Domnul"

Preşedinte, Protoereu D. Lascăr, Econom -[8, dosar 3]

De la preotul Nicolae Boncea am aflat o parte din preoţii care au slujit în Parohia "Sfinţii Îngeri" Titeşti:

– 1649, Pr. Oprea sin Badea Grămăticul slobod de vecinie de Teofil monahul Mănăstirii Cozia;

– 1650, Pr. Drăghici;

–1755, Diaconul Duminică, din Bolovăneşti, cu drept de cârcimă în timpul lui Grigorie Ghika;

– 1793, Pr. Radu Cârstoiu, din neamul Cârstoilor;

– 1793, Pr. Barbu sin popa, fost la judecata din anul 1826, la Bucureşti, cu boierii fanarioţi;

– 1793, Pr. Tudosie ot Titeşti, din neamul Lungu;

– Preoţii Gheorghe şi Ion, prezenţi la judecata din 1826;

– 1851, Pr. Niculae, nepot lui Pr. Barbu, din Bolovăneşti, ginerele lui Florea Stăncioiu;

– 1826, Pr. Bucur, din Cârstoi;

– 1870-1902, Pr. Gh. Vladu Popescu, din Rădăcineşti, născut Vlădescu;

– 1902-1906, Pr. Ion Iliescu, din Mlăceni, a locuit în satul Cucoiu şi a crescut pe Dumitru Oprea, zis Dumitru popii;

– 1850, Pr. Ion zis popa Ciucă, din Cucoiu;

– 1906, Pr. Rudeanu;

– 1918-1927, Pr. Gh. Dimescu, zis popa Bobocu;

– 1927-1940, Pr. Gh. Popescu din Aref, căsătorit în Bratoveşti.

Din anul 1940, parohia "Sf-ţii Îngeri" se scindează: Parohia Titeşti, cu o singură biserică şi Parohia Bratoveşti, cu Biserica Filială Cucoiu, două biserici:

– la parohia Sf. Voievozi Mihail şi Gavril – Pr. Niculaie Boncea;

– la parohia Bratoveşti – Pr. Gh. Popescu.

Fragmentele de ceramică descoperite la Boişoara şi la Titeşti, atestă în Ţara Loviştei, existenţa unei vieţi locale încă din neolitic.

O serie de documente dovedesc că aici, în Loviştea s-a dezvoltat o viaţă continuă şi înfloritoare încă din vremea dacilor. Prin Ţara Loviştei cu ocolire a masivului Cozia s-a continuat "Calea lui Traian", drum vechi, mai vechi decât al Oltului, străjuit de castre romane, toate construite în vremea împăratului roman Hadrianus.

Cu siguranţă că, în perimetrul actualului sat Titeşti a existat o puternică comunitate dacică, care trebuia ţinută sub ascultare de noua stăpânire, din moment ce aici, pe muchia dealului Cazan, s-a construit castrul roman de la Titeşti.