Viața cotidiană a copiilor în satele cernișorene la sfârşitul sec. XIX începutul sec. XX

La culesul porumbilor copii participau la o activitate tare plăcută lor, și anume la așa zisa – clacă, care consta în depănușarea drugilor de porumb. Aceasta începea de cu seară și se termina odată cu depănușarea tuturor porumbilor, în jur de ora 02.00 dimineața. La această activitate participau atât băieți cât și fete, se spuneau glume și cântau diferite cântece. Gazda îi servea neapărat cu porumb fiert și câte un păhăruț de țuică sau vin pentru a nu-i lua somnul. Către orele 02.00, când se finaliza depănușarea porumbilor, toți copii se aruncau și “înotau” în “muntele” de foi de porumb astfel format.
Iarna, de sărbători, mergeau cu colindul.
În postul Crăciunului se deschidea sezonul şezătorilor. La şezătoare fiecare fată îşi aducea scaunul şi lucrul ei, furca de tors fuioare de cânepă sau lână și fusul care era un simplu băţ de lemn uscat, având un vârf conic, mai gros decât axul central, cu rolul de a menține mișcarea de rotație, imprimată de către fată, cât mai mult.
Şezătoarea se practica în serile de luni, miercuri şi joi. Aceasta începea pe la ora 20.00 şi se încheia la 01.00 noaptea. Se mergea cu furca de tors şi fuiorul de cânepă  la gospodăria unei fete tinere. În sat erau 3-4 şezători pe seară, la fiecare erau 5-6 fete de măritat, între 18-20 de ani. Fetele cântau şi povesteau şi pe parcursul serii în casă intrau grupuri de tineri, care treceau pe la toate şezătorile din sat. Părinţii nu rămâneau acasă dar copiii mici erau culcaţi în spatele perinilor ce acopereau patul şi erau atenţi la tot ce se întâmpla în casă.
Școala cernișoreană, din această perioadă, valorificând din plin fondul inteligenței native a țăranului, agerimii minții și umorului înăscut al unora, a reușit ridicarea culturală şi morală a satelor, cultivarea simţului civic al ţăranilor cu urmări pozitive directe în mai buna gospodărire a sătenilor. Foarte mulți țărani cernișoreni își dădeu copii la școală și pentru faptul că aceasta îi învăța practică agricolă.
Astfel copii satelor văii Cernișoarei participau la culesul merelor la Fermele Agricole din Cârstănești și Copăceni precum și la culesul porumbului din Izlazul Modoiei. Orele de „agricultură” și le petreceau muncind pe loturile de pământ ce aparțineau școlilor Mădulari și Modoia. La orele de „lucru manual” erau învățați să facă scărițe pentru flori, căsuțe pentru păsărele, preșuri – din foi de pănuși de porumb –  de șters picioarele. Fetele erau instruite într-ale cusutului.
Inițierea în viață și-ntr-ale cărților a copiilor văii Cernișoarei, în toată această perioadă, este ilustrată extraordinar de bine, în realitatea ei dură, de confesiunea profesorului de matematică Nicolae Ionescu din Mădulari, intitulată “Între tăbliță și calculator”:
C-un condei și o tăbliță,
Așezate-ntr-o trăistuță,
Pusă de gât și pe spate,
A plecat să-nvețe carte.Pleca puiul de țărani,
Ce avea doar șapte ani,
Tremura de nerăbdare,
S-ajungă și el om mare.Să-nvețe ca să citească,
Să scrie, să socotească,
Ș-avea o mare dorință,
S-obțină o coroniță.Puiul de țăran, se știe,
Purta haine de dimie,
În picioare cu opinci,
Că așa era atunci.Cămașă de in curat,
Făcută pentru băiat,
Și țesută în război,
Cusută cu drag apoi.Pe cap avea o căciulă,
Țuguiată, pe măsură,
Făcută din miel bârsan
Pentru puiul de țăran.Lângă condei și tăbliță
O bucată de turtiță,
Ce-o-mpărțea cu acela care
Nu avea deloc mâncare.Și după un an de carte,
Vara le uita pe toate.
Cocoțat sub covâltir,
Pleca-n marele delir.Și cu carul “tronca, tronca”,
Ajungea pân-la Craiova,
Deasupra Șimnicului,
Punea o piatră-n gura lui.Craiova l-a fascinat,
Nici până azi n-a uitat,
Orașul plin de lumină,
Trenul cel lung de pe șină.Și așa au trecut anii,
Lovind desculț bolovanii.
Te trezeai cu noaptea-n cap
Te culcai când a-noptat.Te chinuiai la o lampă,
Ce dădea lumină stearpă,
Să poți carte învăța,
Să-ți poți mintea lumina.
Anii au trecut pe rând,
Zilele s-au dus curgând,
Grijile creșteau mereu,
Dar credeam în Dumnezeu.Asta îmi era tăria,
Ce mi-aducea bucuria,
Bunica mi-o însufla,
Ea iubea biserica.De la părinți și bunici
Trebuie să știm, de mici,
Că în orice zi din viață
Binele să-ți dea speranță.În Hristos noi să vedem,
Țelul nostru, cel suprem,
Din învățătura lui,
Dăm hrană sufletului.Gândul de a face bine,
M-a călăuzit pe mine
Să pot fi folositor
Și să ofer ajutor.Cu dorința de a ști,
De ce-i noapte, de ce-i zi,
Am urmat cursul vieții,
Trecând anii tinereții.A venit momentu-n care
Trebuia s-aleg o cale,
Asta dacă se putea
Să fie din ființa mea.Din dorința mea de bine,
Tu ai fost ales, copile,
Am încercat zi și noapte,
Ca să te ajut în toate.
Patruzeci de ani de zile,
Eu m-am străduit mereu,
M-am gândit numai la tine
Să fac să nu-ți fie greu.Și acum dac-aș putea
Toate grijile ți-aș lua,
Numai că-n prezent, eu simt
Că lupt cu morile de vânt.Viața îți oferă tot mereu dureri,
Încât astăzi este greu să speri,
Dorința de-a învinge este mică,
Iară cel căzut cu greu se mai ridică.Eu te îndemn să fi învingător,
Acum când ai calculator.
Încearcă, tu copile, să nu te lași răpus
Cu aripi de Icar, ridică-te mai sus!Ultimul vers al acestei poezii (Cu aripi de Icar, ridică-te mai sus!) este foarte sugestiv și reprezintă un îndemn, de înălțare culturală și spirituală, pe care renumitul profesor îl face generațiilor, actuale și viitoare, de elevi cernișoreni. Pentru buna înțelegere al acestuia, care recunosc că mi-a plăcut foarte mult, fac o mică paranteză pentru a explica misteriosul personaj din mitologia greco-romană – Icar:
Prin anul 8 al erei noastre, Ovidiu, unul dintre cei mai mari poeți ai antichității, alungat fiind din Roma, sosește la Tomis (Constanța). Pe malurile Pontului Euxin (Mării Negre), în țara – după cum menționează chiar el – de “sub Ursa Mare”, printre strămoșii noștri geți și sarmați, Ovidiu compune frumoase versuri, printre care găsim următoarele: “Icar în stinse vremuri, dintr-un măreț îndemn,
S-a ridicat spre soare pe-aripile de lemn,
Și marea-n care doarme mărețul temerar,
Știută-i prin milenii ca “Marea lui Icar”… “Legenda spune că Icar – cunoscut din mitologia greco-romană ca fiul vestitului arhitect Daedalus, care a construit unul din monumentele mărețe ale lumii antice – Labirintul din insula Creta – ar fi fost primul zburător. Apropiindu-se însă prea mult de Soare, ceara cu care erau lipite aripile de lemn s-a topit și astfel îndrăznețul nefericit s-a prăbușit într-o regiune a Mării Egee.