Categorii

Viața culturală și politică a Râmnicului Vâlcii la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX

iulie 3, 2024 by

Istorie Locala

Istorie locala

Una din principalele ramuri care s-a dezvoltat în Râmnic a fost prelucrarea şi industrializarea lemnului. În anul 1889 s-a deschis fabrica de cherestea a fraţilor Hanciu. Noi investiţii duc la construirea unui joagăr cu abur în oraş, la care se folosea sistemul de iluminat prin electricitate şi care în 1894 era în funcţiune. Materialul lemnos care se prelucra în noul joagăr era adus cu plutele pe Olt, de la Brezoi. Fabrica de cherestea «Stagni et comp » cu un capital de 220000 lei confecţionau lemne de cherestea cu maşini perfecţionate în care lucrau 90 de lucrători¹.I s-a scutit fabrica pe un termen de 15 ani de plata vămilor pentru maşini, părţi şi accesorii de maşini. Fabrica de cherestea N. C. Vămăşescu, cu un capital de 194000 lei, confecţionau lemne de cherestea cu maşini perfecţionate şi întrebuinţa un număr de 45 de lucrători².În 1915, în Vâlcea, existau 31 joagăre alături de numeroase ateliere de tâmplărie, dogărie şi rotărie.

O altă ramură industrială care s-a dezvoltat în Râmnic a fost tăbăcăria şi fabrica de încălţăminte. În anul 1881, fraţii Simiand din Râmnic deschid o fabrică de frânghii cu un capital de 123000 lei, la care se confecţionau bice, curele şi opinci, de către un număr de 41 lucrători³. Tot ei în anul 1891 a « înfiinţat o tăbăcărie în oraş, care a funcţionat ca un atelier modest. După 1900, tăbăcăria devine proprietatea exclusivă a lui Oprea Simian, care îi măreşte capacitatea de producţie ajungând cea mai mare întreprindere industrială din judeţ⁴.

La fabrica de tăbăcărie a fraţilor Hanciu et comp. cu un capital de 28300 lei, lucrau un număr de 25 muncitori timp de 7 luni pe an⁵. În anul 1900, la Râmnic funcţionau cinci tăbăcării, o parte transferându-se în fabrici, producţia lor fiind apreciată în ţară şi peste hotare, ea fiind prezentată şi la Expoziţia universală din Paris, din 1915. În 1890, i-a fiinţă atelierul Frantz Eitel, pentru fabricarea uneltelor pentru muncile agricole şi de tâmplărie, ca în 1893 să se deschidă atelierul de confecţionat aramă şi de căciuli al Soc. Propietatea⁶. Vechile mori de apă continuă să existe alături de mori sistematice ca «Sentinela», în 1885, şi moara «A. Gheltsch » în 1886. în oraş funcţionează aproape 100 de mici ateliere de cizmărie, pălării, tăbăcării, curele, lumânări, ploscării, fierării, brutării, cărămidării, ţiglă perii, mături, precum şi prăvălii, hanuri, hoteluri, restaurante.

Bâlciul din Râureni de la 8 septembrie, avea o mare importanţă comercială, polarizând interesul satelor din jur, al mănăstirilor şi desigur al orăşenilor din Râmnic, în condiţiile în care legăturile cu alte localităţi urbane se realizau cu destule dificultăţi de transport. Odată cu construirea căii ferate pe malul Oltului, bâlciul decade, dar se menţine prin târgul de vite. Lângă oraş se organizau alte două bâlciuri anuale la 29 iunie şi 14 octombrie ; târgul săptămânal avea loc marţea, urbea vâlceană în acea perioadă beneficiind de două pieţe comerciale⁷.

La 20 iunie 1887 se inaugurează linia ferată Râmnicu Vâlcea-Drăgăşani. Între anii 1896 sub conducerea inginerului Mihail Râmniceanu se construieşte, în defileu, calea ferată ce străbate numeroase tunele săpate în munte, investiţie care timp de mai bine o jumătate de secol a constituit o realizare românească de vârf în materie de drumuri feroviare, prin darea ei în funcţiune, schimbul de mărfuri cunoscând o dezvoltare accentuată.

În anul 1901 ia fiinţă Banca Naţională-sucursala Râmnicu Vâlcea, care în 1902, începe operaţiunile financiare în judeţ. Banca acorda credite întreprinderii « Oprea Simian Fii » şi S. A. Carpatina-Brezoi, controlându-se, în acelaşi timp, activitatea, mersul afacerilor, cele două mari întreprinderi întreţinând schimburi susţinute cu străinătatea⁸. Banca Râmnicului a început să funcţioneze în anul 1905 sub forma unei societăţi bancare pe acţiuni în cuprinsul oraşului. Capitalul băncii a fost de 200000 lei, împărţiţi în acţiuni de câte o sută lei. Scopul acestei societăţi bancare era acela de a favoriza comerţul, industria şi agricultura. în anul 1900 apar şi cooperative de consum, cea mai însemnată fiind cooperativa « Sentinela » din Râmnic, cu un capital de 200000 lei⁹.

Pentru modernizarea comerţului s-a construit în 1902 Hala Centrală, în funcţie şi astăzi, ca loc de depozitare şi comercializare a produselor agroalimentare.În 1910 antreprenorul, A. Capetti ridică în piaţă două rânduri de prăvălii şi construieşte o casă pentru perceptor « pe platforma bâlciului de lângă oraş »¹¹.

O creştere foarte lentă o va cunoaşte populaţia oraşului. În anul 1871 în Râmnic se aflau 5750 locuitori ca în 1899 să ajungă la 7317¹¹, deci un plus de 1567 de locuitori în aproape trei decenii, aici fiind trecuţi şi emigranţii români din Transilvania, care au primit cetăţenia română. Spitalul din Râmnic a funcţionat prin diferite clădiri improvizate până în 1896, când a intrat în uz noua construcţie, Director al acestei instituţii sanitare era doctorul Ion Suciu, care şi-a adus contribuţia la ridicarea acestui lăcaş. În parcul din faţa spitalului i s-a ridicat un bust. În anul 1898 mai funcţionau la Râmnic şi un stabiliment de băi ». în afara de aceasta oraşul mai avea cinci cimitire – două ortodoxe şi câte unul catolic, protestant şi israelit.

La începutul secolului, oraşul şi-a fixat personalitatea şi profilul lui. Cunoscutul istoric, savantul Nicolae Iorga scrie cu încântare despre acest burg, curat, liniştit pe care l-a descoperit în călătoriile lui¹². « O gară modestă, în care se plimbă doamne în toalete modeme. E Râmnicul. Când ai intrat în el plin de fum şi de praf, rămâi uimit. Ai plăcerea de a te găsi într-un juvaer de orăşel, într-una din cele mai curate aşezări urbane din toată România. Trăsura merge pe un drum bine pietruit şi pe care vântul nu ridica nimic. Poate a plouat ? Nu, e stropit – înţelegeţi bine ; stropit. Şi aflu că aici la Râmnicul Vâlcii se stropeşte tot şi totdeauna. O, minuni ale apei şi ale Noului Severin. Şi nu sunt maidanuri, nici bordeie, ci case curate, ce se înfrăţesc între ele, frumoase case gospodăreşti foarte aproape îngrijite. Autorităţile au clădiri de gust, pe care nu le îngăduie să le murdărească, acum să se dărâme, ca în atâtea locuri. Arborii cresc din belşug aici ca şi în luncă; drepţi, mândrii, dând impresie de viaţă sănătoasă, liberă. Orăşenimea e alcătuită din boieraşi săraci, cu case frumoase, dar fără mijloace sufleteşti şi materiale, din meşteri şi negustori – unii din Ardealul vecin ». Marele istoric are cuvinte de laudă şi despre « Grădina publică, numită Zăvoiul, e frumoasă cu podoabe de crengi , cu oale de flori, pavilioane, straturi de flori bine îngrijite. Un monument încununat cu vulturul muntean purtând crucea, aminteşte, într-o inscripţie înoită cu litere latine că Vodă Ştirbei a dat oraşului grădina largă şi frumoasă ».

Alexandru Vlahuţă remarcă în România Pitorească: »Oraşul se urcă pe un tăpşan tărăgănat pe malul drept al Oltului. Biserici multe îşi înalţă turnurile strălucitoare dintre copaci, case vechi tupilate sub acoperişuri mari, înnegrite de ploi, par adâncite în amintirea bunurilor vremi de demult. în fund, dealul Capela, îngrădeşte vederea spre munţi, în partea dinspre miazănoapte-i Episcopia, aşezată aici de pe la jumătatea veacului al paisprezecelea, dincolo, spre miazăzi se întinde “Zăvoiul” – grădina publică a oraşului. Cum ieşi din Râmnic spre şoseaua ce suie spre Râul Vadului, vezi la stânga « Cetăţuia », un schituleţ înfipt în vârful unui deal ţuguiat, loc de straje şi de apărare în zilele de viforoase-năvăliri¹³.

Prin ridicarea unor edificii publice importante, ale instituţiilor administrative şi de învăţământ se conturează mai bine fizionomia oraşului. Se introduce apa curentă şi canalizarea, din anul 1906 oraşul este canalizat¹⁴. În anul 1909 se asfaltează 2951 mp.¹⁵ din trotuarele de pe străzile Gării, Carol I, Călăraşi, Episcopiei şi bul. Tudor Vladimirescu. Calea lui Traian¹⁶ străbătea oraşul de la sud la nord şi « traversa două poduri de lemn, situate pe iazul morilor». Edilii locali au hotărât cumpărarea a «trei stropitori, una cu turbină şi alta cu două braţe de împroşcat apa », toate achiziţionate de la fabrica Lemaître din Bucureşti. În parcul «Mircea cel Bătrân» se instalaseră opt lampadare, se construieşte un « chioşc de lemn în stil rustic », ce va dăinui până în anii de după cel de-al doilea război mondial, şi se repară chioşcul cel vechi, în care duminica cânta fanfara regimentului din localitate.

Primăria oraşului, cumpărând în anul 1909, proprietatea Lahovarilor a amenajat şi nivelat grădina bogată a conacului, a demolat clădirile vechi şi insalubre, a desfăcut piatra de pavaj şi a procedat la retragerea cu câţiva metri a zidului dinspre bulevard – ce ocupa jumătate din lăţimea de astăzi a străzii, făcându-se cel actual, cu scară monumentală. Vechea ogradă de sere şi grădini păzite de albanezi în funtanelă s-a transformat în parcul ce împodobeşte acum centrul oraşului.

Procesul de învăţământ cunoaşte şi el aspecte noi. Alături de cele două şcoli primare, urbane existente, în 1908 se construieşte un nou local pentru cătunele Buda şi Arhanghel – azi şcoala nr. 3 – edificiu executat după planurile arhitectului I. Busuioc. Inaugurarea are loc la 31 octombrie în prezenţa ministrului Instrucţiunii Publice, Spiru Haret. În oraş funcţiona în afară de vechiul seminar – înfiinţat în 1837 – un gimnaziu teoretic, care şi-a deschis cursurile începând din 7 septembrie 1891 şi anume colegiul Alexandru Lahovari, cel care a dat numeroase cadre ce s-a afirmat pe plan naţional în domeniul tehnic, economic, medical, cultural-artistic.

În anul 1883, se inaugurează la Râmnic, în mod festiv, Şcoala de meserii, transformată în 1913 în Şcoala inferioară de arte şi meserii. Şcoala normală de băieţi a fost înfiinţată în septembrie 1914 şi a funcţionat cu clasele V-VI, până la primul război mondial¹⁷. În cartierul Arhanghel a fiinţat, în perioada 1910-1916, o şcoală inferioară de grădinărit « pentru formarea de grădinari destoinici, de a creea, conduce şi lucra grădini de zarzavat, de ornament, de pomi şi vie şi să înmulţească şi să răspândească cultura pomiculturii şi industrializării fructelor »¹⁸. Tot în capitala judeţului a existat în anul 1894 şi o şcoală de cântăreţi, în curtea bisericii « Toţi Sfinţii ».

Printre cei care s-au ocupat de soarta învăţământului vâlcean, amintim şi pe scriitorul I. L. Caragiale, care în anul 1882, a fost numit revizor şcolar în judeţ¹⁹.

În ce priveşte presa locală, ziarele apărute în una din cele patru tipografii ale oraşului²⁰, erau : »Adevărul Vâlcii (1887)», « Domnia Legilor (1907) », « Gazeta Vâlcii (1882) », «Junimea (1909)», «Libertatea (1890)», «Luminătorul (1909)», «Opinia Vâlcii (1908)», «Râmnicul (1906)», «Vâlcea (1876)», «Vâlceanul (1896)», parte din ele cu o apariţie efemeră. Remarcăm şi editarea unor publicaţii cu caracter umoristic : »Ţânţarul umoristic (1892)”, “Broscoiu umoristic (1897)” şi “Cinema (1916)”²¹.

Trupele de teatru dădeau: reprezentaţiuni în şcoala publică a oraşului” şi în sala Elias (Adreani) – azi cinema Modem“. Existenţa unui teatru la Râmnic este consemnată la 1888. La 3 februarie 1897 se alcătuieşte un comitet teatral şi se acordă de Consiliul Comunal o subvenţie de 1500 lei annual.

Societatea de lectură « Vasile Alexandri » a elevilor liceului Alexandru Lahovari, înfiinţată la 4 septembrie 1904, a avut un rol deosebit în dezvoltarea mişcării teatrale în oraş²³.

Ea îşi va desfăşura activitatea prin conferinţe, spectacole de teatru, concerte, cercuri de artă plastică. Biblioteca numără, în 1908, peste 570 volume, dar după primul război mondial, va deveni una din cele mai importante din oraş.

Prima societate culturală se constituie în 1898 şi se numea « Societatea culturală a judeţului Vâlcea şi avea drept scop educarea patriotică culturală a populaţiei, prin înfiinţarea unui muzeu şi prin numeroase conferinţe cu subiecte din trecutul istoric al oraşului şi judeţului. Ca obiectiv principal al aceştia era înfiinţarea unei biblioteci populare şi organizarea de spectacole teatrale. Societatea culturală a avut ca membri de onoare pe Spiru Haret, Titu Maiorescu, Grigore Tocilescu, B. P. Haşdeu şi V. A. Urechia.

La Craiova s-a înfiinţat, în 1879, o asociaţie de ajutor a muncitorilor şi micilor meseriaşi sub numele de « Ajutorul ». Scopul asociaţiei era ajutorarea membrilor în caz de boală sau de înmormântare, acordare de pensii celor invalizi sau vârstnici. O sucursală a ei se înfiinţează în 1886 la Râmnic. în anul 1907, aceasta era cunoscută ca « Societatea Ajutorul Al. . Alexiu », după numele fondatorului său.

Este cunoscută în epocă şi «Societatea Funcţionarilor », fondată în anul 1882 – fiind sucursală a celei din Bucureşti – având drept scop ajutorul reciproc – fiind administrată de către un consiliu auxiliar²⁴. În anul 1885 se înfiinţează «Societatea Camarazilor Regimentului 2 Dorobanţi », cu scopul « economic » de a înlesni, sume de bani, la nevoie.

Printre primele secţiuni ale Ligii Culturale care au luat fiinţă în ţară, se numără cea de la Râmnicu Vâlcea“⁵. La 1 martie 1891, profesorii, institutorii şi învăţătorii din oraş, la propunerea lui M. Răutu, înfiinţează Secţia locală a Ligii pentru Unitatea Culturală a tuturor românilor. Preşedinte a fost ales dr. Ion Suciu, iar secretar general profesorul G. I. Gibescu.

La Congresul general al Ligii din iunie 1893, o delegaţie din oraş aducea salutul secţiei din Râmnic.

Liga culturală din oraş a dat un mare sprijin poporului român din Transilvania, pentru cucerirea de drepturi politice şi afirmarea demnităţii sale naţionale. De aceea mişcarea memoradistică s-a bucurat de o mare simpatie din partea vâlcenilor. Liga din Râmnic a fost prima din ţară care a organizat mitinguri de susţinere a cauzei transilvănenilor cu participarea a numeroşi cetăţeni din toate categoriile sociale. Astfel, au avut loc întruniri de protest în pieţele şi pe străzile oraşului «cu muzica militară» interpretând «cântece patriotice » contra silniciei şi atrocităţilor comise împotriva românilor din Transilvania, la care a luat cuvântul Constantin Dissescu, fiu al oraşului. S-au strâns ajutoare materiale, şi se făceau dese colecte de bani pentru fraţii oprimaţi de dincolo de Carpaţi. Din Râmnicu Vâlcea luau calea munţilor prin « mijloace ascunse » o serie de cărţi interzise de autorităţile imperiale austro-maghiare. Secţia Ligii vâlcene a reuşit să atragă pe refugiaţii din Transilvania, organizând cu cor al lor sub conducerea profesorului de muzică N. Răutu.

Secţiunea Ligii din Râmnicu Vâlcea a hotărât să sărbătorească la 4 mai 1913, «ziua cea mai însemnată, din trecutul istoric al românilor din Transilvania». În parcul Capela s-au ţinut cuvântări despre anul revoluţionar 1848-1849 şi despre oamenii mari ai românilor transilvăneni. Manifestarea s-a încheiat cu recitarea unor înflăcărate versuri de Grigore Coşbuc, Şt. O. Iosif şi Octavian Goga.

Liga poseda o bibliotecă cu peste 10000 volume, ce va fi distrusă la 2 noiembrie 1916, în timpul ocupaţiei armatelor germane.

Viaţa politică a oraşului a fost dominată în această perioadă de către Partidul Conservator, reprezentantul moşierimii conservatoare, ce a guvernat 14 ani şi de Partidul Liberal, instrument politic al burgheziei, care s-a aflat la cârma ţării timp de 30 de ani. Aceste două mari partide au creat acel cadru politico-legislativ pe temeiul căruia se înscrie evoluţia societăţii modeme româneşti²⁶.

O informaţie deosebit de importantă privind legăturile dintre români, pe care o reproducem, am găsit-o publicată în Foaia Poporului din Sibiu din 26 aprilie 1898. «În zilele premergătoarei datei de 3 mai, corul din Sălişte compus din peste 60 de persoane, îmbrăcate în frumoase costume naţionale, a coborât pe Valea Oltului la Râmnicu Vâlcea, unde a interpretat o suită de melodii populare, încheindu-se cu emoţionatul imn « Deşteaptă-te române », ceea ce a produs «un imprescriptibil entuziasm public ». Aceste manifestaţii poartă în ele pecetea aspiraţiilor comune de libertate socială şi naţională, identificării cu lupta pentru emanciparea politică a românilor transilvăneni şi mai ales speranţa energică a realizării, într-un viitor nu prea îndepărtat, a statului naţional unitar care să reunească între graniţele sale pe toţi românii.

În anul 1899 ia fiinţă la Râmnic societatea «România rurală» dar iniţiativa câtorva studenţi, cu scopul de îmbunătăţire a nivelului cultural, social şi economic al ţărănimii.

La 22 august apare societatea culturală «Junimea Vâlceană » la îndemnurile scriitorului Lazăr Popescu, Grigore Procopiu a acceptat preşedenţia. Scopul era ridicarea nivelului cultural şi moral al locuitorilor organizarea unor serbări literare, întemeierea de case de cultură la sate, înfiinţarea unei biblioteci populare la Râmnicu Vâlcea. între 19 iulie 1909 şi 25 iulie 1910, a apărut « Junimea », ce a devenit una din cele mai reuşite reviste ale orăşelelor de provincie din ţară.

În 1908 se înfiinţează în oraş Societatea Filarmonică «Progresul» ca în 1909, Nicoale Enache de la Olt să organizeze «Cercul studenţilor din Vâlcea», «Junimea Vâlceană » a sărbătorit, gestul sublocotenentului J. Marinescu, din Căzăneşti, care în 1910 s-a împotrivit să tragă în mulţimea adunată în faţa teatrului naţional. Ofiţerul a ieşit din pluton cerând comandantului ca « mai întâi trageţi în mine, şi apoi ordonaţi dv. Foc ». Acest gest a impresionat toată capitala, iar ziarele l-au consemnat elogios.

Votarea se făcea prin cele trei colegii. La Colegiul I, participau moşierii, care trimiteau în parlament un deputat, ce era mare proprietar sau avocat, dintr-un număr de sub o sută de alegători.

Populaţia orăşenească, formată din funcţionari publici, propietari, meseriaşi şi negustori votau la Colegiul al Il-lea, unde din câteva sute de alegători se alegea un deputat. La Colegiul al III-lea, ţărănimea era reprezentată indirect. Din 50 de săteni se alegea un delegat, care vota în oraş. Ţăranii nici nu erau chemaţi să-şi susţină delegatul, acesta fiind desemnat de către administraţie pentru ca la rândul său să voteze cu guvernul. Permanent Colegiul al III-lea scotea unanumităţii guvernamentale, indiferent dacă cei ajunşi la putere erau liberalii sau conservatorii²⁷.

Începutul Partidului Conservator datează din luna noiembrie 1868, când are loc închegarea grupului politic « Juna Dreaptă» dar şi prin apariţia în martie 1876, a ziarului Timpul²⁸. Grupările conservatoare fuzionează în februarie 1880 şi oficial se constituie în Partidul Conservator. Au loc şi unele dizidenţe, astfel gruparea lui Take Ionescu formează Partidul Conservator-Democrat, ca în 1915 să apară gruparea lui N. Filipescu. Aceste grupuri formează în octombrie 1916, Partidul Conservator-Naţionalist. Partidul Conservator a reprezentat în viaţa politică a României, interesele moşiereşti²⁹, într-o largă sferă de preocupări şi activităţi. În rândul conservatorilor se numără mai ales moşierii, bancherii, funcţionarii, oamenii de profesii libere, proprietarii de ateliere industriale.

La Râmnicu Vâlcea se organizează în 1896 un club conservator, având ca lider pe Alexandru Lahovari, unde « membrii se întâlneau ca să-şi concentreze acţiunile pentru organizarea sistematică a judeţului »³⁰ .

La marea întrunire conservatoare din 21 martie/3 aprilie 1898 la clubul lor din Bucureşti, unde s-a lansat chemarea «pentru strângerea rândurilor şi o hotărâtă pornire spre putere» au participat şi delegaţi ai clubului din Râmnicu Vâlcea³¹.

În anul 1900, proiectul asupra băuturilor spirtoase este întâmpinat cu vii şi hotărâte proteste şi din partea judeţului Vâlcea³². Conservatorii din oraş şi judeţ au participat la întrunirea din sala Dacia din 22 ianuarie/4 februarie 1902, a conservatorilor cantacuzinişti şi a grupului fraţilor Lahovari³³ .

Între anii 1907-1911, a apărut la Râmnic ziarul « Vâlcea Conservatoare », sub conducerea lui C. Oromolu şi I. Romaşcu. Un alt ziar conservator a fost « Opinia Vâlcii » editat în perioada 1908-1911 ; 1914, prin îndrumarea lui Victor Papiu, dr. G. Sabin, Alex. D. Popa, N. Negoescu.

Una din cele mai cunoscute personalităţi ale vremii a fost Alexandru Lahovari (1840-1897), de o mare capacitate politică, un spirit instruit şi cultivat şi totdeauna clar în expunerile făcute. Studiile sale strălucite de la liceul « Louis le Grand » şi de la Facultatea de drept din Paris i-au deschis calea unei laborioase activităţi. De la 1870 de când e ministru în guvernul M. Costake, a jucat un rol important în rândul conservatorilor, impunându-se prin strălucire oratorică, prin cunoştinţe şi solidaritate faţă de gruparea politică pe care o slujea. Neam de boier din Vâlcea, el a rămas boier în concepţiile sale sociale şi politice³⁴. Ideile democratice îi apărau însă foarte aproape sinonime cu demagogia. Totdeauna a crezut că oamenii sunt foarte diferiţi între ei, şi că acei inteligenţi, culţi şi cu avere erau datori chiar să-i conducă pe ceilalţi. Multe din ideile sale au îmbogăţit doctrina conservatoare românească, iar în legiuirile vremii i se recunosc contribuţiile, căci era un om politic de acţiune guvernamentală şi prea puţin de opoziţie. În mai multe rânduri a fost ministru de justiţie (1870; 1873-1876), ministru al Domeniului (1888- 1889), ministru de Externe (1889-1895), calitate în care s-a remarcat ca şef al diplomaţiei române căreia i-a sporit prestigiul prin acţiunile sale inteligenţe şi curajoase.

Alexandru Lahovari a fost şi un publicist de valoare, a scris versuri pe care le-a tipărit în Convorbiri Literare³⁵.

Dar, cel ce fusese considerat că ar «avea destulă autoritate morală, destul talent şi destulă cultură spre a ţine piept lui Petre Carp, murea la Paris în vârstă de 57 de ani, la 3/15 martie 1897³⁶.

Oraşul său natal îi dedică un ziar comemorativ, intitulat « Partidul Conservator din Vâlcea lui Alexandru Lahovari » în martie 189 7³⁷. La Bucureşti, în ziua de 17 iunie 1901 se dezveleşte statuia lui Alexandru Lahovari, în piaţa ce i-a purtat numele. La Râmnic s-a ridicat un monument la intrarea parcului primăriei (azi Mircea cel Bătrân), unde a fost conacul Lahovarilor , iar Gimnaziului de băieţi din localitate i s-a acordat numele de Alexandru Lahovari, pe care l-a păstrat până la reforma învăţământului din 1948³⁹.

Din familia Lahovarilor, mai sunt cunoscuţi şi alţi conservatori marcanţi ca : Iacob (Jacques) Lahovari, generalul Ion Lahovari, fraţi cu Alexandru.

Un exponent al Partidului Conservator a fost şi generalul Ion Emanoil Florescu, născut în 1819 la Râmnicu Vâlcea. De mai multe ori ministru de război, atât sub Cuza şi sub Carol I, în 1891, el a deţinut pentru câteva zile preşedenţia Consiliului de Miniştri. A făcut parte încă din 1878, din nucleul conservator de la «Timpul», ca în 1880, să devină vicepreşedinte al Comitetului Central al Partidului Conservator⁴⁰. Generalul Ion Emanoil Florescu va ajunge în 1884, preşedintele clubului central al Partidului Liberal- Conservator şi el moare la Paris la data de 22 mai 1893⁴¹.

Printre personalităţile locale din cadrul conservatorilor, ce au ocupat şi funcţia de prefect de judeţ, amintim pe :V. Pleşoianu, E. Mincu, D. Rizea, G. Greceanu, C. Budişteanu, Gr. Marinescu, N. Gentili, C. N. Herescu, Gh. Sabin.

În timpul revoluţiei de la 1848, s-a afirmat o grupare «liberală» care milita pentru înfăptuirea unui program burghez radical, care nu s-a putut constitui în partid din lipsă de unitate între membri. În februarie 1867, diferite grupări liberale s-au coalizat în jurul unui comitet liberal. La formarea unui partid s-a ajuns la 24 mai 1875, după închegarea coaliţiilor grupărilor liberale.

Partidul Naţional Liberal legându-şi destinele de acelea ale burgheziei româneşti în ascensiune se va remarca prin formele sale de organizare şi de acţiune politică, prin putere şi o anumită perseverenţă în a da viaţă programului său. În Râmnicu Vâlcea, s-au editat mai multe publicaţii liberale. Primul pe care îl cunoaştem este «Vâlcea» scos de A. Zugrăvescu la 1 septembrie 1894. Din el au apărut două numere, cu ocazia alegerilor comunale din 5-7 septembrie⁴². În perioada 1896-1897, un comitet din localitate editează ziarul « Libertatea », girant responsabil al acestei publicaţii literare era Marin Ştefănescu. Cunoscutul «tipograf» Oprea Demetrescu, editează la rândul său, ziarul politic-liberal « Vâlceanul », organ al Partidului Liberal-Naţional, în perioada 1896-1897. Director politic al ziarului naţional liberal «Vâlcea » în perioada 30 aprilie-9 noiembrie 1905, a fost avocatul Nicolae Iepure. În urma consfătuirii din 30 octombrie 1905 cu D. H. Sturdza şi cu I. I. C. Brătianu, de a se scoate pe plan local «Liberalul Vâlcean », abonaţii de la « Vâlcea » urmau să primească în continuare noul periodic⁴³. Abia se terminaseră răscoalele şi Râmnicul a primit vizita lui Ion I. C. Brătianu care peste numai un an avea să înlocuiască la şefie partidului liberal pe Dimitrie A. Sturza. Era într-o duminică, atras de mulţimea care se grăbeau să-l iasă în întâmpinare. Nicu Angelescu s-a îndreptat şi el spre gară. În momentul când a sosit trenul, au izbucnit urale şi dintr-un vagon de clasa I-a a coborât urmat de câţiva însoţitori, un om ca de 35 de ani, înalt şi voinic, îmbrăcat într-un palton negru…Lângă vagon se găseau în grup fruntaşii liberali din vremea aceia ; Alexandru Crăsnaru, Grigore Otetelişeanu, Grigore Procopiu, Gheorghe Olănescu, Nicolae Iepure. în anii 1905-1910, Oprea Demetrescu a editat ziarul liberal-radical «Vâlcea», ca propietar al publicaţiei şi al tipografiei. Organul Partidului Naţional-Liberal « Liberalul Vâlcii », a apărut săptămânal sub conducerea unui comitet începând din 3 ianuarie 1906 până la 27 februarie 1907.

Caton Theodorian în calitate de director politic scoate săptămânalul « Râmnicul », organ naţional-liberal, în perioada 2 august 1906-29 ianuarie 1907, având secretar de redacţie pe V. Şerbescu. Sub direcţia unui comitet în perioada 10 martie- 30 aprilie 1913, având girant politic pe Al. G. Boicescu, apare la Râmnicu Vâlcea, ziarul naţional-liberal « Vâlcea Liberală ».

Printre personalităţile marcante din judeţ se numără şi Dumitru Simulescu, mare proprietar în Drăgăşani, fost prefect în timpul guvernărilor liberale între 1866 şi 1882. La moartea lui a lăsat prin testament cea mai mare parte a pământului pe care îl posedă fiilor lui I. C. Brătianu⁴⁴. Un alt liberal de marcă a fost Ştefan D. Filipescu, deputat şi senator în mai multe legislaţii. în urma unor neînţelegeri cu I. G. Duca, Ştefan Filipescu, pune bazele unei dizidenţe liberale în judeţul Vâlcea⁴⁵.

În ceea ce-l priveşte pe Grigore Procopiu (1859-1930), el îşi face studiile juridice la Bucureşti şi ocupă funcţii în magistratură, ajungând primar al oraşului Râmnicu Vâlcea, deputat şi senator liberal. Personalitate proeminentă a vieţii politice, cu o cultură juridică superioară. G. Procopiu v-a ridica prestigiul Consiliului legislativ, ajuns un important for, în sistemul juridic al patriei. A fost la Grupul român Uniunii Interparlamentare, consilier la secţia a Il-a al Consiliului legislativ, membru în comisia pentru studierea ajutorării despăgubirilor de război, vicepreşedinte al senatului. Ziarele vremii îl considera «filosoful» Vâlcii. A decedat la 13 octombrie 1930 în Bucureşti şi a fost înhumat în cimitirul Sf. Ion din Râmnic. La 13 septembrie 1939 i s-a dezvelit un bust în sala Tribunalului jud. Vâlcea, azi pe Calea lui Traian. O stradă din oraş aminteşte şi astăzi figura marelui jurist şi patriot⁴⁶.

Printre liberalii care au lucrat în Râmnic enumerăm pe scriitorul Caton Theodorian (1877-1939), precum şi Fotache Radovici, A. Trişcu, A. Aricescu, A. Fărcăşanu, A. Moschina, C. A. Herescu, Al. Crăsnaru, Petre Stănescu, C. Oromolu, care au ocupat şi funcţia de prefect de judeţ.

În afară de partidele care asigurau rotativa guvernamentală, conservator şi liberal, au activat cu mai puţine rezultate în oraş şi alte formaţiuni politice de orientare burghezo-democratice cum ar fi Partidul democrat-radical având lider pe G. Panu, partida ţărănească în frunte cu C. Dobrescu-Argeş, gruparea democratică din jurul ziarului « Adevărul », condus de Al. V. Beldiman, şi ceva mai târziu Partidul naţionalist-democrat (N. Iorga) şi Partidul Conservator (Take Ionescu).

Odată cu dezvoltarea proletariatului modem, de fabrică şi cu mărirea rândurilor sale a crescut şi conştiinţa lui, ceea ce a condus la desfăşurarea în diferite centre muncitoreşti ale ţării a luptei pentru apărarea intereselor lucrătorilor şi pentru organizarea sa politică de clasă. Procesul afirmării muncitorimii, are un caracter lent în Râmnicu Vâlcea, în recensământul din 1900, el nu reprezintă decât 6,3% din populaţia oraşului. Amintim că de aici era folosită şi munca lucrătorilor agricoli, mai ales în construcţii⁴⁷.

După 1900 mişcarea muncitorească va cunoaşte însă momente de seamă în cadrul general al desfăşurării evenimentelor sociale. Se cunoaşte faptul că ziarul « România muncitoare », care era difuzat în toată ţara şi avea susţinători şi în Râmnic unde muncitorii, meseriaşii, învăţătorii îl citeau, unii fiind arestaţi pentru agitaţie socialistă⁴⁸.

Primii care s-au ridicat la luptă, din cuprinsul urbei vâlcene au fost muncitorii tăbăcari şi forestieri, care pornesc o serie de acţiuni de protest, începând din 1902, pentru satisfacerea unor revendicări economice ; reducerea zilei de lucru, mărirea salariului, repausul duminical şi altele.

Sub influenţa ideilor socialiste, muncitorii din oraş se organizează, declanşând alte acţiuni revendicative cum sunt grevele din 1903, 1906, etc.

Într-o adresă a Poliţiei oraşului Râmnic către Prefectura judeţului Vâlcea, din 28 martie 1907 se arată; «că printre locuitorii acestui oraş nu avem vreunul adept al ideilor socialiste, afară de câţiva meseriaşi care la 25 februarie au avut o întrunire în sala Adriani, de protest contra corporaţiei lor ». Poliţia locală este alarmată din cauza tâmplarului Badea V. Ionescu care « continuă zilnic a face agitaţiuni şi investigaţiuni printre meseriaşii din localitate ». La 25 mai, ea arăta că « ieri 24 crt. meseriaşul Badea V. Ionescu, lucrător la tâmplarul Speck, pe la orele 6,30 a fost găsit distribuind în oraş manifestul intitulat « Către toţi alegătorii din ţară ». Un exemplar din cele 55 confiscate îl înaintează Prefecturii. în cuprinsul acestuia « Cercul România Muncitoare » critică starea economică şi financiară a ţării şi cere alegătorilor muncitori şi ţărani, să anuleze votul lor prin cuvântul « Votul universal ». Acest Badea Ionescu adus la oficiul poliţiei, în drum a ultragiat pe subcomisarul I. Şogoreanu, fapt pentru care a fost înaintat judecăţii. Din declaraţiile sale rezultă că manifestele i-au venit prin poştă, la ora 6, la atelierul Speck şi când a ieşit în oraş a şi răspândit o parte din ele⁴⁹.

Un raport « confidenţial » al Prefecturii judeţului Vâlcea face cunoscut faptul că şi meseriaşul tâmplar N. Vasilescu « domiciliat în strada Călăraşilor nr. 35 » se afla sub supravegherea poliţiei⁵⁰. Badea Ionescu fusese arestat datorită faptului că era adept al ideilor «Cercului România Muncitoare » şi un cunoscut agitator⁵¹. Mai târziu, la 26 mai 1907, avea să ajungă în arestul poliţiei şi N. Vasilescu, pentru motivul că a răspândit în public scrieri suversive⁵². Aceste stări de lucru demonstrau că socialiştii din oraş desfăşurau, în rândul muncitorilor din râmnic şi din judeţ, o deosebită propagandă.

Flăcările răscoalei din 1907 au atins şi zona Vâlcii în sud-estul judeţului, cunoscând înalte tensiuni. în listele Arestului Preventiv din .Râmnic se aflau înscrişi în perioada 18 martie-19 mai 1907, un număr de 187 ţărani, din care numai din satul Berbeşti-Laloş erau 99 arestaţi⁵³. Oraşul mişuna de trupe, întrunirile publice sunt interzise şi se procedează la percheziţia unor locuitori bănuiţi că instigatori ai răscoalei.

Agitaţiile ţăranilor din comunele vecine oraşului Bujoreni, Govora, Goruneasca la jumătatea lunii martie deveneau tot mai ameninţătoare. Ţăranii formau cete înarmate cu intenţia de a pătrunde în Râmnicu Vâlcea. La Muereasca, după ce ţăranii au atacat clădirile arendaşului Petre Seltea, grupaţi se îndreptau spre capitala judeţului. Detaşamentele de soldaţi au pornit în toate direcţiile pentru a opri orice încercare de pătrundere a ţăranilor în Râmnicu Vâlcea⁵⁴. « Pe marginea Oltului, în cătunele, Răstoaca, Râureni şi Stolniceni pendinte de acest oraş, cum şi la podurile peste Olt – anunţa comandantul Poliţiei din Ocnele Mari – am postat miliţieni din numitele comune care fac cu rândul sub comanda şefului garnizoanei şi a unui regiment de militari şi a doi jandarmi⁵⁵.

Râmnicenii trăiesc luni apăsătoare ale «stării de necesitate » când ţara întreagă sângerează în urma celei mai importante răzvrătiri din istoria modernă a României. În oraş starea de spirit a locuitorilor era alarmantă pentru autorităţi, cu atât mai mult cu cât fuseseră semnalaţi printre instigatori

muncitori de la salinele Ocnele Mari de la întreprinderile forestiere⁵⁶.

Alături de ţăranii răsculaţi, un mare număr de intelectuali din judeţ se ridica pentru apărarea cauzei drepte a celor implicaţi⁵⁷ .

Ziarul vâlcean «Cuvântul Adevărului » din 25 iunie 1907 explica astfel împrejurările răscoalei «Toată lumea afară de cei interesaţi în cauză ştie că n-au împins pe ţărani la revoltă decât condiţiile grele sau învoielile nesuportabile cu care munceau pe moşiile proprietăreşti, care au adus pe ţăran la mizerie, fără hrană, fără oaie şi fără bou, osândit la o moarte lentă ce îl urmăreşte din generaţie în generaţie. Nu l-a împins la răscoală decât amărăciunea şi saturarea de purtarea samavolnică a administratorilor de moşii (…) precum şi neascultarea plângerilor ţăranilor şi nedreptăţirea lor faţă de cei puternici »⁵⁸.

Pentru a cunoaşte mai bine starea de spirit ce domnea la Râmnic în acea primăvară, relevăm adresa Regimentului 2 Vâlcea, din 25 martie 1907 în care se arăta prefectului judeţului că se înaintează corespondenţa «relativă la prinderea a 29 răzvrătiţi între care o femeie, ce se află depuşi în arestul preventiv local »⁵⁹ .

Bilanţul răscoalei vâlcene a fost mai puţin tragic decât în alte judeţe :7 decese la care se adaugă încă 7 morţi din partea argeşeană a actualului judeţ şi un număr de 20 de răniţi. Această jertfă constituie o pagină însângerată în istoria actualului colţ de ţară.

Evenimentele dramatice ale anului 1907 au avut un puternic ecou şi în rândul muncitorimii. La Congresul de reorganizare a Partidului Socialist, din 31 ianuarie 1910, a participat şi un delegat al proletariatului din Râmnic, în persoana lui N. Enăchescu⁶⁰. Mişcarea grevistă au luat amploare după refacerea Partidului Social-Democrat, după 12 iulie 1910, când muncitorii tipografi din Râmnicu Vâlcea au declarat gravă, revendicând mărirea salariilor⁶¹.

Fără îndoială din cauza condiţiilor grele de muncă, tăbăcarii din Râmnicu Vâlcea s-a revoltat mai întâi în 1905-1906 şi apoi în 1911 şi în 1913. În «Tribuna lucrătorului în piele » din noiembrie 1912 se arăta că « viaţa unui tăbăcar e astăzi un chin, din cauza condiţiilor grele de muncă în ateliere infecte fără ventilatoare, cu ferestrele de hârtie sau de saci, cenuşarele afară sub cerul liber, vara sub arşiţa cerului, iar iama suferind din cauza gerului cumplit⁶². Aşadar lucrătorii munceau în condiţii crase de murdărie, cu un miros insuportabil, şi sub acţiunea substanţelor chimice care le atacau sănătatea. Pentru salariile de mizerie pe care le primeau erau obligaţi să trudească câte 11-12 ore pe zi⁶³. Muncitorii tăbăcari Nicolae Reteagu, Dumitru Rădulescu, Petre Reteagu, Ion Oprescu sunt cei care «au început o propagandă pe faţă, îndemnând lucrătorii din toate fabricile la greva generală⁶⁴.

La Râmnicu Vâlcea croitorii, tâmplarii şi tăbăcarii participă în 1911 la întruniri şi adunări pe care autorităţile încearcă prin toate mijloacele să le anihileze⁶⁵. Apare astfel firesc faptul că muncitorimea vâlceană a salutat prin telegrama trimisă de Ştefan Rădulescu, Congresul al II-lea al Partidului Social-Democrat din România din 1912⁶⁶. Un delegat al organizaţiilor profesionale din Râmnic, avea să participe între 5-7 ianuarie 1914 la lucrările Congresului al V-lea al Sindicatelor, de la Ploieşti. Aceasta a atras atenţia autorităţilor locale⁶⁷. Ca urmare vor fi arestaţi 29 de sindicalişti vâlceni, în numele cărora I. Nistor trimite o telegramă de protest Ministerului de Interne, se reproduceau cuvintele poliţistului din oraş «cât vor fi eu poliţai în Rm. Vâlcea n-are să fie sindicat, am să mătur cuibul sindicaliştilor »⁶⁸.

Deşi era de acord cu năzuinţele legitime ale poporului român de a realiza desăvârşirea unităţii naţionale, muncitorimea se pronunţa împotriva războiului pe care marile puteri l-au declanşat. Întruniţi în sala circului Sidoli din Bucureşti, reprezentanţii întregului proletariat român protestează, la 27 august 1916, faţă de intrarea României în război. Printr-o telegramă adresată adunării din capitală, muncitorii vâlceni se solidarizaseră cu această acţiune şi îşi manifestă adeziunea la lupta antirăzboinică⁶⁹. În cursul aceleiaşi luni, se încerca o întărire a mişcării sindicale din Râmnicu Vâlcea. La îndemnul lui C. Popovici şi a unei scrisori adresate de Gh. Cristescu, clubul sindicaliştilor din Rm. Vâlcea, este solicitat să dea un delegat pentru Comitetul Executiv al Partidului Socialist⁷⁰.

Sporirea numărului organizaţiilor în compunerea cărora intrau mai mulţi membrii a determinat ridicarea combativităţii acestora, a rolului lor în societate. Dezvoltarea mişcării muncitoare şi mai ales creşterea conştiinţei lor au dus la o nouă orientare asupra componenţei organizaţiilor, în ele nefiind cuprinşi patronii. în această situaţie apărea necesară crearea unui organ conducător care să orienteze şi să îndrume activitatea dintr-o localitate. Procesul a fost de lungă durată, continuând să existe şi organizaţii cu caracter de întrajutorare până la primul război mondial⁷¹.

Note bibliografice

1.C. Alecsandrescu, Dicţionar geografic al judeţului Vâlcea, Bucureşti, 1893, p.366
2.Ibidem
3.Ibidem
4.Comeliu Tamaş, P. Bardaşu, S. Purece, îndrumător în Arhivele Statului judeţul Vâlcea, Bucureşti, 1972, p.66
5.C. Alecsandrescu, op. cit., [.366
6.Vâlcea – monografie, Bucureşti, 1980, p.105
7.C. Diaconovich, Enciclopedia Română, Sibiu, 1898, voi. II, p.772
8.Comeliu Tamaş, ş.a., îndumător, p.77
9.Expunerea jud. Vâlcea, Sesiunea 1900, p.11
10.Dicţionarul topografic şi statistic al României, 1871
11.Dicţionarul geografic al României 1894
12.N. Iorga, Drumuri şi oraşe din România, Bucureşti, 1904
13.Al. Vlăhuţă, România pitorească, Bucureşti (f.a), p.120
14.Arh. Naţ. Rm. Vâlcea, fond Pref. jud. Vâlcea, dos. 12/1913, f.327
15.C. Mateescu, Memoria Râmnicului, p. 187
16.După Revoluţia din decembrie 1989, nu s-a revenit la vechea denumire.
17.Comeliu Tamaş, ş.a., îndrumător, p.113
18.Veronica Tamaş, Istoricul şcolii de grădinărit din Rm. Vâlcea, 1910-1916, în Studii Vâlcene, V/1982, p.74
19.Comeliu Tamaş, I. L. Caragiale revizor şcolar în Vâlcea, în Orizont nr. 172 din 18 mai 1969
20.Imprimeria judeţului şi comunei, Tipografia Oscar Turingher, Tipografia Oprea Demetrescu, Tipografia şi legătoria de cărţi Petre Iliescu.
21.Vezi pe larg în Horia Nestorescu-Bălceşti, Bibliografia presei vâlcene, în Studii Vâlcene 1/1971, p.75-184
22.C. Mateescu, op. cit., p.176
23.C. Apostol, Din activitatea societăţii de lectură a elevilor “Vasile Alecsandri, în Studii Vâlcene 11/1972, p.168
24.C. Alecsandrescu, op. cit., p.366
25.Veronica Tamaş, Contribuţia “Ligii culturale din Rm. Vâlcea la desăvârşirea unităţii naţionale a poporului român (1891-1918), în Studii Vâlcene I/71, p.35
26.Ion Bulei, Sistemul politic al României, Partidul Conservator, 1987, Bucureşti, p.7
27.L. Pătrăşcanu, Sub trei dictaturi, 1970, p.77
28.M. Muşat, I. Ardealeanu, România după Marea Unire, voi. II, p.I-a, 1918-1933, Bucureşti, 1986, p.44
29.Bulei, op. cit., p.8
30.Idem p.175
31.Idem p. 171
32.Idem p.218
33.Idem p.240
34.Ibidem
35.Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900, Bucureşti, 1979, p.484

36.1. Bulei, op. cit., p. 185

37.H. Nestorescu-Bălceşti, Bibliografia presei vâlcene, în Studii Vâlcene 1/1971, p.140
38.Constantin Grigore, Râmnicul Vâlcii, loc de amintiri şi recreere, Rm. Vâlcea, 1944, p.47
39.Din anul 1957 Liceul « Nicolae Bălcescu »

40.1. Bulei, op. cit., p.21

41.Radu Rosetti, Un uitat, generalul Ion Emanoil Flore seu, în Mem. Acad. Rom. Bucureşti, 1937
42.Primul ziar în Rm. Vâlcea este “Vâlcea ” editat în iunie 1876, vezi C. Tamaş Primul ziar “Vâlcea", în Vâlcea literară, martie 1989.
43.H. Nestorescu-Bălceşti, op. cit., p.120
44.Comeliu Tamaş, ş.a., îndrumător, p.145
45.Idem p.134
46.Comeliu Tamaş, Un câmpulungean patriot Grigore Procopiu, în Studii şi Materiale, Câmpulung Muscel, 1981, p.127-131
47.În anii 1901-1902, în jud. Vâlcea existau 1660 stabilimente cu 3503 lucrători, din care 80-90% erau mici şi mijlocii.
48.Alexandru Balintescu Documente privind problema ţărănească în Oltenia în primele decenii ale veacului al XX-lea (1900-1910), voi. I, Bucureşti, 1967, p.259
49.Arh. Naţ. Rm. Vâlcea, fond Pref. jud. Vâlcea, dos. 142/1907, f.23
50.Idem dos. 4/1907, f. 52
51.Comeliu Tamaş, ş.a., 1907 în Vâlcea, p.314
52.Ibidem p.351
53.Ibidem
54.Marea răscoală a ţăranilor din 1907, Bucureşti, 1987, p.171
55.Arh. Naţ. Rm. Vâlcea, fond Pref. jud. Vâlcea, dos. 5/1907, f.51
56.Idem dos. 13/1907, f.80
57.Comeliu Tamaş, ş.a., 1907 în Vâlcea, p.314
58.C. Mateescu, Memoria Râmnicului, p.190
59.Arh. Naţ. Rm. Vâlcea, fond Pref. jud. Vâlcea, dos. 946/1907, f.228
60.Documente din istoria muncitorească din România 1910-1915, Bucureşti, 1969, p.6
61.Documente privind mişcarea muncitorească şi socialistă din Oltenia până la crearea PCR, Craiova, 1981, p.17
62.Tribuna lucrătorului în piele, noiembrie 1912
63.80 de ani de la crearea partidului clasei muncitoare din România, Bucureşti, 1974, p.164
64.Comeliu Tamaş, Râmnicu Vâlcea. Ghid turistic, Bucureşti, 1989
65.Arh. St. Rm. Vâlcea, fond Pref. jud. Vâlcea, dos. 52/1911, p.7
66.Documente din istoria mişcării muncitoreşti din România, Bucureşti 1910-1915, Bucureşti, 1968, p.385
67.Idem p.367
68.Arh. Naţ, Rm. Vâlcea, fond Pref. jud. Vâlcea, dos. 1/1914, nep.
69.Idem dos. 5/1916, f. 21
70.Idem p.21
71.Comeliu Tamaş, Istoria Râmnicului, Rm. Vâlcea, 1994, P-17