Viaţa politică vâlceană până la 1918

Printre realizările şi evenimentele cele mai importante din această perioadă, se  numără combaterea efectelor marii secete care a zguduit ţara în anul 1866, prevenirea infestării judeţului de holera care a secerat în ţară peste 24.000 de vieţi⁷, înfiinţarea, în 1867, a Gărzii Naţionale – un fel de prelungire a armatei naţionale,  iar instrucţia de aici – ca o bună pregătire militară pentru evenimentele care urmau să vină (este vorba de războiul de independenţă dintre anii 1877-1878); în acest sens, încă din 1868, avuseseră loc subscripţii pentru cumpărarea de arme, în special de puşti moderne Peabody, amenajarea – în clădirile Schitului Cetăţuia, a unui depozit pentru muniţia aferentă, înfiinţarea de spitale militare pentru unităţile care au trecut sau urmau să mai treacă prin judeţ (Batalionul III Vânători, Regimentul 4 Infanterie) ş. a.

Venirea domnitorului Carol la Vâlcea (1866) a mobilizat, de asemenea, la maximum autorităţile judeţene. Cu această ocazie, domnitorul a vizitat reşedinţa de judeţ (Râmnicu-Vâlcea era atunci singurul oraş din România cu străzi şi trotuare pietruite!), staţiunile Olăneşti, Băile Călimăneşti, Brezoi, Ocnele Mari. Vizitează şi mânăstirile Bistriţa şi Horezu, într-o perioadă când în acestea fuseseră concentrate unităţi militare şi muniţii, în urma înfiinţării de către domn a unui corp voluntar de 10.000 de dorobanţi, sub conducerea generalului Magheru. Ca preşedinte al Consiliului Judeţean, Costică Lahovari a participat, la 25 aprilie 1867, la entuziasta primire făcută domnitorului Carol la Râmnicu-Vâlcea, în cadrul căreia a citit un discurs.

În 1874, s-au început lucrările de construire a podului de peste Olt spre Goranu (proiectant – inginerul Sereşescu), ale cărui picioare fuseseră edificate încă din 1859. Recepţia s-a făcut în 1876⁸. Alte înfăpturiri demne de remarcat: construirea unor şosele vicinale în plaiul Cozia, prima tentativă de transformare a Oltului în râu navigabil (1868), aparţinându-i lui Carol Novak – proprietarul joagărelor de la Brezoi; darea în funcţiune (1866) a primelor linii telegrafice, între Râmnicu-Vâlcea şi Curtea de Argeş (ulterior şi între Râmnicu-Vâlcea şi Sibiu, finalizate în 1874).

Continuă aplicarea legii rurale din 1864, înregistrându-se numeroase nemulţumiri ale însurăţeilor, excluşi de la împroprietărire în 1864, dar împroprietăriţi ulterior, după obţinerea independenţei, ceea ce a constituit, neîndoios, una dintre cauzele apariţiei unor vestiţi haiduci, precum Trancă şi Ploaie. Vâlcenii contribuie şi la ajutorarea Societăţii „Transilvania” (întemeiată la Bucureşti în anul 1867), care îşi crease o filială cu peste 30 membri, în Râmnic; aceasta se dovedeşte eficientă, din moment ce, la 4 decembrie 1868, prefectul Simulescu primea mulţumiri din partea lui Al. Papiu Ilarian, preşedintele societăţii⁹.

În 1872, încep lucrările de construcţie a şoselei Râmnicu-Vâlcea – Curtea de Argeş, proiectul datând din 1868. Tot acum, Consiliul Judeţean închiriază casa lui Stăncuţă Meculescu, pentru a muta aici spitalul din Râmnic.

Perioada marii guvernări conservatoare (1871-1876) se caracterizează prin evenimente culturale semnificative, precum sosirea în Râmnic (1872, vara) a circului imperial din Constantinopol şi turneul trupei de teatru „Drăgulici şi Anestin”, ale cărei spectacole vor avea o contribuţie importantă la impunerea repertoriului teatral naţional în ţara noastră. Acestora din urmă, oficialităţile le-au pus la dispoziţie sala Elias, ce se va numi mai târziu Adreani, situată pe locul viitorului cinematograf „Modern”, sală care timp de aproape un secol va găzdui cele mai prestigioase colective artistice din România, în trecerea acestora prin Râmnic¹⁰.

Perioada guvernării liberale (1876-1888). După demisia guvernului conservator condus de Lascăr Catargiu, ministrul de interne liberal (în guvernul lui Ion C. Brătianu) – George D. Vernescu – numeşte prefect la Vâlcea, în fieful electoral al Lahovăreştilor, pe Dimitrie Simulescu, revenit apoi la putere, până în 1888, după o scurtă întrerupere (1881-1882) interval în care prefect a fost Anastase Moschină. Soţia sa, Laura Simulescu (m. în 1906) a lăsat moştenire sume însemnate judeţului Vâlcea şi oraşului Drăgăşani, unde va fonda Şcoala Profesională de Fete (numită azi – „Laura Simulescu”).

Ca preşedinte al Comitetului Permanent, a activat căpitanul Petre Munteanu, între 1876-1878. Practic, acest Consiliu a avut doar o singură problemă majoră: independenţa. Vestea proclamării independenţei, sosită în judeţ  la 9 mai 1877, printr-o telegramă a Consiliului de Miniştri, a fost primită cu entuziasm de vâlceni. Prefectul şi Consiliul Judeţean au primit, la 10 mai 1877, în saloanele Prefecturii, felicitările cetăţenilor. La 10 septembrie 1877, prefectul judeţului convoacă în sala prefecturii o adunare cetăţenească pentru constituirea unui Comitet Central, în scopul cumpărării de arme, precum şi pentru strângerea de îmbrăcăminte şi material sanitar. Acesta va avea următoarea componenţă:  preşedinte – Dimitire Simulescu – prefectul judeţului; membri – Petre Andronescu, Petre Munteanu,  Matache Temelie (membri ai Comitetului Permanent), apoi pe I. C. Angelescu (preşedintele Tribunalului), Nicolae Iancovescu (primarul Râmnicului), Ilie Iliescu  (medicul primar al judeţului) şi alţi  63 de oameni¹¹. Judeţul Vâlcea s-a angajat şi el în efortul de război al ţării. Participarea ostaşilor vâlceni la războiul de independenţă, a fost substanţială. Marea lor majoritate a fost mobilizată în batalionul 1 din Regimentul 2 Dorobanţi şi în escadronul 2 din Regimentul 2 Călăraşi, care aveau în timp de pace garnizoana la Râmnicu-Vâlcea. Escadronul  2 Călăraşi a luat parte la luptele de la Plevna, contribuind – în ziua de 12 octombrie 1877- la cucerirea localităţilor Gorni şi Dolni Estropol, iar ostaşii Regimentului 2 au participat la cucerirea Vidinului, luptând cu mari sacrificii pentru cucerirea fortificaţiilor de la Tatargic.

Contribuţia populaţiei din judeţul Vâlcea la susţinerea războiului, s-a exprimat şi prin ofrandele băneşti depuse prin subscripţii publice. Consiliul Judeţean a oferit chiar suma de 10.000 lei pentru înzestrarea trupelor cu arme moderne de tip Peabody (puşti americane cu repetiţie). După cum informa ziarul „Românul”, până la sfârşitul lui octombrie 1877, sătenii din 14 comune depuseseră suma de aproape  10.000 de lei pentru cumpărarea de puşti. De asemenea, sumele depuse de primării s-au ridicat la 23.700 lei, depăşind cu mult plafoanele cerute de autorităţile statale. Cantităţile de alimente dăruite de populaţie, articolele de îmbrăcăminte, scama pentru bandaje, animalele de tracţiune şi materialele de construcţii, însumează valori remarcabile¹². Au fost pregătite şi paturi de spital pentru răniţi, pe teritoriul judeţului fiinţând mai multe spitale militare finanţate cu sprijinul localnicilor, care au îngrijit un număr de 400 de ostaşi.

La sfârşitul războiului, au fost găsite spaţii pentru încartiruirea a circa 1.000 de prizonieri turci la schiturile Şerbăneşti şi Mamu, la mânăstirile Bistriţa, Arnota şi Horezu, precum şi la cazarma din Ocnele Mari sau la conacul moşiei Drăgăşani. De menţionat şi faptul că generalul Mihail Cerchez, cel care primise capitularea lui Osman paşa, în fruntea escadronului Vâlcea, din Regimentul 2 Călăraşi, a fost ovaţionat de râmniceni, la 30 noiembrie 1878, în timpul întoarcerii vitejilor soldaţi vâlceni la casele lor.

Între anii 1880-1882, preşedintele Consiliului Judeţean a fost Elie Zografos, secretarii fiind aleşi Ioan Oprescu şi Ion C. Angelescu¹³. Realizări mai semnificative din această perioadă au fost: înmulţirea şcolilor săteşti – de la 65 la 92, adjudecarea Spitalului rural de la Mânăstirea Horezu (în 1882), începerea Stabilimentului de băi minerale de la Călimăneşti, construirea marii hale din centrul oraşului Râmnic, ridicarea a 2 poduri peste râul Bistriţa, începutul construcţiei unui spital cu 50 paturi la Drăgăşani, construirea unei cazărmi la Râmnic, realizarea Şcolii de Meserii din Râmnicu-Vâlcea, inaugurată însă la 17 ianuarie 1883¹⁴, realizarea căii ferate care străbate judeţul pe direcţia N-S etc.

Perioada guvernărilor conservatoare (1888-1895). În cea mai mare parte din această perioadă (1888-1891, 1891-1895), prefectul judeţului a fost Constantin Herescu – un fost intendent al lui George I. Lahovari şi ginerele lui Costică Lahovari -, cu o întrerupere de câteva luni (februarie-noiembrie 1891), în care a funcţionat ca prefect Nicolae Gentili. Aşa cum rezultă dintr-un raport al Comitetului Permanent¹⁵, în judeţ existau 105 şcoli rurale cu 2.589 elevi şi 275 eleve. Mai erau necesare 58 de şcoli, ca să fie măcar câte una în fiecare din comunele judeţului. De asemenea, se aflau 91 de parohii rurale cu 393 de biserici, care aveau 259 de preoţi şi 459 cântăreţi.

În ceea ce priveşte Armata teritorială, judeţul deţinea o cazarmă şi dădea 14.060 de lei pe an pentru întreţinerea armatei. În 1890, pe lângă Regimentul 2 Dorobanţi, mai sosesc în judeţ trei companii de dorobanţi care aparţineau Regimentului 26 Dorobanţi de la Craiova şi care au fost instalate în comunele Bălceşti, Otetelişu şi Zătreni.

Partea cea mai importantă din resursele judeţului pe un an, 83.884 de lei,  era alocată pentru întreţinerea Serviciului sanitar. Cu toate astea, judeţul avea doar un singur medic primar, patru medici de circumscripţie, doi medici de spitale şi doi subchirurgi. Într-un an, ei au avut grijă de 19.386 de bolnavi!

Perioada „rotativei guvernamentale” (1895-1918). Prefecţii din această perioadă sunt: Alexandru Crăsnaru (1895-1899, 1901-1904, 1907-1908), PNL; Constantin  Herescu (1899-1900), PC; Gheorghe Sabin (1904-1907, 1912-1914), PC; Petre  N. Slăvescu (1908-1909), PNL; Constantin Oromolu (1912-1914), PC; Grigore Otetelişanu (1914-1916), PNL; Franz Eitel (1916-1918), a cărui etnie germană a reprezentat un atu pentru numirea lui în funcţie, în perioada ocupaţiei germane; Nicolae Puricescu (1918) – de la PC.

În anii 1895 şi 1896 au avut loc inundaţii pustiitoare. Râul Râmnic (astăzi numit Olăneşti) a acoperit partea de jos a urbei, târgul de săptămână şi Zăvoiul. Autorităţile au ridicat, cu mare efort, un dig în partea sudică,  pentru a proteja oraşul. Tot în această perioadă, a fost construit şi podul de fier de peste Olt, pe unde trece linia ferată Piatra Olt-Sibiu¹⁶. Judeţul avea însă clare probleme sociale. Condiţiile igenice erau foarte precare. Bolile făceau ravagii: rujeola a omorât 155 de oameni, iar paludismul  a făcut 10.000 de bolnavi! Soluţia găsită de către Consiliul Judeţean,  a fost  înfiinţarea a câte unui spital în fiecare plasă şi asanarea bălţilor. În judeţ erau, însă, doar patru spitale, cu un număr insuficient de paturi: Horezu (50 paturi), Râmnic (50 paturi), Drăgăşani (25 paturi), Otetelişu (15 paturi)¹⁷.

În 1904, este numit ca prefect conservatorul Gheorghe Sabin, până atunci – medicul primar al judeţului. Sabin se bucura de mult respect în judeţ, din cel puţin  două motive: era un erou al războiului de independenţă, iar ca medic primar, efectuase numeroase consultaţii şi inspecţii în tot judeţul, oamenii cunoscându-l şi apreciindu-l. Prefectul s-a îngrijit de construirea în judeţ a numeroase şcoli şi câteva spitale – la Sineşti, Bălceşti şi Lădeşti. În 1906, s-a început construirea clădirii liceului (actualul Colegiu Naţional) „Alexandru Lahovari”. Tot lui Gheorghe Sabin i se datorează şi iniţiativa privind ridicarea, la poalele dealului Capela, a unui monument închinat soldaţilor vâlceni căzuţi în războiul din 1877-1878, care – operă a sculptorului I. Iordănescu – va fi inaugurat abia în 17 mai 1915. În 1906, administraţia judeţului propune o serie de facilităţi celor care doreau să facă o călătorie la Bucureşti pentru a vedea expoziţia regală deschisă cu ocazia jubileului regelui Carol I (la 40 de ani de domnie).

Situaţia socială de la sate devine, însă, din ce în ce mai tensionată. În Vâlcea, sunt monitorizaţi chiar şi doi ,,potiomkinişti’’ – Ioan Ivanciuc de 31 de ani, venit la Râmnicu-Vâlcea în august 1906, angajându-se ca lucrător electrician, şi Pavel Mizericof de 23 de ani, şi el electrician, venit în  oraş în ianuarie 1907, angajat la .Uzina Electrică (DJVAN, PJV, dos. 46/1897, pag. 33). Primul mandat al prefectului Sabin s-a încheiat la data de 13 ianuarie 1907 – chiar în ziua declanşării marii mişcări ţărăneşti în judeţul Vâlcea,  când Alexandru Crăsnaru – noul prefect, se afla la Bucureşti.  

_________________

1. Corneliu Tamaş, Smarand Ţana, Judeţul Vâlcea şi prefecţii lui, Râmnicu-Vâlcea, Editura Conphys, 2004, pag. 98.

2. DJVAN, fond Prefectura judeţului Vâlcea (în cont., PJV), dos.44 /1869, f. 57.

3. Idem, dos. 15/1870, f. 162.

4. Idem, dos.15/1870, f. 86 v.

5. Idem, dos 3/1871, f. 114.

6. Ibidem, f. 152.

7. Idem, dos.73/1874, f. 18.

8. Idem, dos. 66 / 1866, f. 106.

9. Corneliu Tamaş, Istoria Râmnicului, Râmnicu-Vâlcea, Editura « Antim Ivireanul », 1994, pag. 147.

10. DJVAN., PJV, dos.72 / 1868, f. 208 şi 217, f. 175.

11. Constantin Mateescu, Memoria Râmnicului, Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1979, pag. 176.

12. Gheorghe Dumitraşcu, Epopeea independenţei României în conştiinţa vâlcenilor, Editura Almarom, Râmnicu-Vâlcea, 2003, pag. 181.

13. Constantin Mateescu, op. cit., pag. 180.

14. DJVAN, PJV, dos. 103 /1882, f. 26.

15. Articolul Râmnicu-Vâlcea  din «Gazeta Vâlcei», nr.15 din 30 ian. 1883, pag. 1.

16. DJVAN, PJV, dos. 50 / 1890, f. 42 et passim.

17. Constantin Mateescu, op. cit., pag. 174.

Sursa: Enciclopedia judeţului Vâlcea, Editura Fortuna, Râmnicu Vâlcea, 2010 (pag. 170-173). Coordonator: Ion Soare; Autori: N. Daneş, Gh. Dumitraşcu, D. Dumitrescu, Fl. Epure, Em. Frâncu, I.St. Lazăr, Arhim. Veniamin Micle, Sorin Oane, Marian Pătraşcu, Petre Petria, Gh Ploaie, Al. Popescu-Mihăeşti, Silviu Purece, I. Soare, Răzvan Theodorescu. Volum realizat în cadrul Forumului Cultural al Râmnicului şi apărut sub egida şi cu sprijinul  financiar al Consiliului Judeţean Vâlcea.