Vocabularul vâlcean: nume comune și alte părți de vorbire

Au avut iniţiative în acest sens, mai mulţi cercetători, cei mai cunoscuţi fiind G. F. Ciauşanu, cu al său Glosar de cuvinte din judeţul Vâlcea, Vasile Vârcol, Graiul din Vâlcea (Bucureşti, Atelierele Grafice Socec & Co, Societate Anonimă, 1910) şi (pentru întreaga fostă regiune Argeş, în care era inclus şi teritoriul vâlcean, cu raioanele sale de atunci: Drăgăşani, Horezu şi Vâlcea) D. Udrescu, Glosar regional Argeş (Bucureşti, Ed. Academiei RSR, 1967).

Toate trei sunt lucrări merituoase, peste care nu se poate trece, atunci când analizăm particularităţile lexicale din limbajul vâlcenilor. De remarcat că V. Vârcol nu publică un simplu dicţionar de cuvinte regionale – care, de fapt, ocupă doar ultimele 13 pagini din lucrare). Lucrarea sa este, în principal, o culegere de texte în proză şi în versuri, conţinând mici povestiri şi chiar poveşti, doine, balade, cântece bătrâneşti etc., transcrise fidel, aşa cum le-a auzit în timpul cercetărilor sale de teren din Vâlcea, din anii 1906 şi 1908, şi precedate de un studiu introductiv destul de pertinent pentru vremea aceea, în care teoretizează particularităţile fonetice şi morfologice ale graiului vâlcean. Este interesantă părerea sa emisă cu această ocazie: „Se cădea ca un judeţ atât de bogat în amintiri istorice şi în poziţiuni pitoreşti – scria el în prefaţa lucrării citate (pag. 3) – să-şi aibă monografia limbei sale şi datoria aceasta m-a făcut să-l prefer de la început celorlalte”.

Pe de altă parte, unii monografişti ai localităţilor din judeţ şi alţi cercetători (Veronica Tamaş, Al. Popescu-Mihăeşti, N. Popescu-Urzică, Petre Petria, Costea Marinoiu, Dumitru Păunescu, Eugen Petrescu, Marian Pătraşcu, Nicolae Daneş ş. a.) au acordat atenţie şi acestui aspect – au înregistrat cuvinte, variante sau sensuri locale.

Pentru a delimita cuvintele din lucrările menţionate, care caracterizează graiul vâlcenilor, nu am luat în consideraţie acele vocabule care sunt intrate în limba literară şi înregistrate ca atare de toate dicţionarele explicative sau generale ale limbii române; am ţinut cont de cele care au menţionate între paranteze marca (reg.[ionalism]). Am avut în vedere, de asemenea, micile glosare publicate periodic, cu circa o jumătate de veac în urmă (1956-1959), de ilustrul profesor Traian Cantemir în publicaţia „Limba română”, glosare alcătuite pe baza listelor de cuvinte rare pe care elevii săi i le aduceau din diferite localităţi ale judeţului. Desigur, din raţiuni de spaţiu, demersul nostru lexicografic nu poate fi exhaustiv (ar fi necesar un volum întreg numai pe această temă!): am recurs, ca şi în alte situaţii, la sistemul/ soluţia eşantioanelor, cu precizarea – pentru o structurare corespunzătoare – a părţilor de vorbire cărora le aparţin mostrele (inclusiv unele variante fonetice/grafice), vizând nu doar raritatea învelişului sonor şi reprezentarea grafică al cuvântului, ci şi noutatea unor sensuri care nu apar în dicţionarele generale.

A. Substantive comune: acov – „butoi până la 100 dal”, a agira – a râvni, agurizar (viţă de vie sălbatică), albitură (Ciauşanu: „se zice strugurilor albi dintr-o vie, în opoziţie cu negritură”), ambac (bănuială), areapă – parte a târlei, neîmprejmuită şi păzită în timpul nopţii; arzăminte – dogoare, zăduf, astupuş – dop pentru sticlă, confecţionat din diferite materiale”, bălălău – om molâu, nătăfleţ; bâlbăre – flacără, vâlvătaie, vâlvoare; bâltan – loc mai adânc într-un râu, folosit pentru scăldat; bibă (gropiţă în pământ, scobitură în lemn), blendărău – om care umblă fără rost, blindirică (femeie scundă şi grasă), bobar-bobăreasă – persoană care ghiceşte în bobi, dă cu bobii; bujavercă – ţuică slabă, de proastă calitate; boldoaşă – legătură cu obiecte mici şi rotunde (la pl.: boldoaşe”), boroghină – borhot/boască, ţuică sau vin de proastă calitate; boroacă – gâlcă, umflătură; boldei/boldeică – persoană scundă şi plinuţă (era o boldeică de femeiebotă – un fel de vadră mai mare sau putinică, închisă şi în partea de sus, cu o mică deschizătură prevăzută cu capac de lemn; folosită cândva pentru păstrarea poşircii; broatec – bucată de lemn care se pune pentru completare la grindă, lanteţ etc.; bruş – bulgăre de pământ; bujdulă/buzdulă – casă mare cam grosolană şi nelocuită; bujnigai – „fum gros şi mult” (V. Vârcol); buzdrulă – femeie voinică (cf. buzdulă); cebuc – un fel de alviţă rotundă, în formă de covrig; chiaun – cherchelit sau buimac din cauza (ne)somnului; cinflore(a) – pasăre al cărei cântec seamnănă cu un fluierat; coroa(m)bă – 1. vacă bătrână şi slabă (avea o coroabă dă vacă dă nu dădeai doi bani pă ia), 2. babă slabă; cotumplete – băţ de lemn scurt şi gros; crumpene – cartofi, curi – fese, făsui – fasole, fâţă – fată mică, peşte mic (o fâţă de peşte), fleanţă – femeie de nimic/uşoară/certăreaţă; a se frichini – a se spăla insistent, frecându-se mult, a se freca de/cu ceva, din cauza unei mâncărimi; gâţă – bucată de sfoară sau de panglică, cu care se leagă cosiţele; ghib (pl. ghiburi) – ultima calitate de lână de la dărăcit, ghindoc/ghindoroc – om mic, amintind de o ghindă; glodar – ştiulete de porumb mic, cu boabe puţine; govie (în Loviştea) – mireasă, gurlup-gurlupă – prună deformată din cauza unei o anumite boli a prunului; haraiman – gălăgie, zarvă, ceartă; harcalete/ jarcalete – vlăjgan, golan, haimana, tovarăş de bandă, prieten dubios (şi-a adunat jarcaleţii şi i-au tras o bătaie de pomină)hădărău (hădărag – în zona muntoasă, în special în Loviştea): d-aia n-are ursu’ coadă şi găina hădărag!; hoancă (substantiv folosit mai ales ca adverb; despre vite, în special despre vaci) – vacă slabă, cu gropi în burtă, din cauza hranei insuficiente (a venit dî la izlaz cu vaca hoancă) iaca-cine/ iaca-cui – eufemism pentru „necuratul, diavolul” (fir-ar al iacacui, să fie!; l-a luat iacacine!), obejdie – nenorocire, necaz (găsî-te-ar obejdiile!”; să faci ce zâc ieu, că te găsăsc obejdiile!), şofilă (folosit, de regulă, la plural) – fâşie dintr-o ţesătură (i-a rupt cămaşa, dă i-a făcut-o şofile-şofile), ţuţeică/ţuţoică – leagăn (improvizat); ţălan – şir, alai (despre oameni sau alte fiinţe, legate una de alta), hantilă – şir, grămadă, haită, vorbind despre animale (i-a işit în cale o hantilă dă lupi), hâţ – în expresia a lua pe cineva la hâţ: a cere socoteală cuiva, a lua la rost pe cineva; izână – stare de degradare (cămaşa asta a intrat în izână; tichi – vină, bănuiala unei vini (a pus tichiu pă mine: nu, că să-i dau sapa dă i-am luat-o!), mârsână/ mărţână, mărţană, mârţână – (iapă slabă, mârţoagă); mierte-fierte – mâncăruri pretenţioase şi scumpe, care se găsesc greu (o să-ţi dau acu să mânci mierte-fierte!), motâlcă – gâlcă, umflătură; neminţos – fără minte, prostun fel de claie făcută din snopi de porumbi (coceni), aşezaţi în formă conică în jurul unei prăjini de lemn, mai rar – de fier; pârhanie – om urât, dezgustător, ticălos (fuj d-aci, pârhanie, că mi-e sâlă şi să mă uit la tine!)postomol – grămadă, amestecătură, în expresia cu postomolul – amestecat, grămadă, cu totul; sodom (de ploaie) – ploaie mare; şinic (pl. şinice) – măsură pentru făină, „mai mare decât merticul” (V. Vârcol); şoane (folosit la plural) – năzbâtii, năzdrăvănii; în special în expresia şoane şi coade;ştopleag – beldie, cotor de plantă rămas pe câmp după cosire, secerare; prin extensie, „băţ sau bucată de lemn (rotund) înfipte în pământ; la V. Vârcol: varianta fonetică şi grafică ştepeleag, cu sensul de „rest din rădăcina unui copac tăiat”; teşcoavă/ tişcoavă – bucată mare de brânză (de burduf, de caşcaval), mai ales în Loviştea; trupină – tulpină; ţugurel – cuvânt alintător pentru porc v. interj. ţugu-ţugu); vidanie – sperietoare, lucru de speriat (pl. vidănii) – în expresia te bagă în vidănii (în sperieţi)

B. Adjective: albiat – scobit ca o albie, arzânte – fierbinte, tâhobit (la V. Vârcol, cu variantele grafice teobit, dăhobiti) – vlăguit, istovit), băzăuc –variantă la zăbăuc, bleoncos – clăpăug, greoi, grosolan (vorbind despre oameni), bolboiat – bulbucat (vorbind despre ochi), borhan – burtă, abdomen (bagă-n borhan ca un spart); caciorât – împestriţat (despre un lucru rău lucrat, vopsit); chiomb, chioambă (folosit mai ales la feminin) – persoană care nu vede bine; clocă – cloşcăcolţat – cârcotaş, om care caută pricină de ceartă; copt – plin de ceva negativ (Vai dă capu lui, ie copt dă boli!)covrit (despre oameni) – leneş, care stă degeaba, tăndăleşte, stă mai mult culcat; crudac – cam crud, cam necopt; izânit – izinit (despre oameni şi lucruri: pricăjit, slab, degradat); înspiţat (pron. înşpiţat) – îmbrăcat bine, pus „la şapte ace”; jepat – care are jep (murdărie) pe piele; muscur(it) (despre oi, capre etc.) – de culoare albă, cu pete negre pe bot; opăcit – se spune despre un om (în special copil sau tânăr) care se copilăreşte, se prosteşte, se maimuţăreşte; pocâltit – slăbit de nemâncare, foarte flămând; rătutit – zăpăcit, dezorientat; scoicit – slab, pipernicit; surupat – surpat (boşorogit, vătămat, bolnav, neîntreg la minte; cf. şi denumirea m-rii Surupatele, locaş unde – iniţial – erau adăpostite femei bolnave); zâmbat – se spune despre o persoană căreia i se văd dinţii, chiar atunci când nu zâmbeşte

C. Verbe: a buşti/ a buşni – „a ţâşni” (i-a buştit sângele pă nas), a bojbâcâi – „a bâjbâi”, a brichisi – „a repara/a roboti la lucruri mărunte”, a cocoli – „a frământa şi a coace colaci” (Ciauşanu); a se coleşi – „a se hămesi de foame”, a se covrigi – a se face covrig, duşi – morţi, aflaţi pe ceea lume (e cu duşii – se spune despre cineva care este prezent doar cu fizicul, dar gândurile/sufletul îi sunt în altă parte; a fitui – a irosi (vorbind despre bani sau alte valori şi bunuri), a guguli – a dezmierda, a alinta; a hălălăi – a face zarvă/ gălăgie (mai ales la o petrecere, sau după un chef), a hămui – a munci pe cineva din greu, a-l pune la munci grele şi îndelungate; a se huţupi – (vorbind despre copii) a nu avea astâmpăr, a se căţăra pe ceva; a limpăi – a bea apă, făcând zgomot cu limba (formaţie onomatopeică de la limpa-limpa, zgomotul făcut de un om sau un animal care bea apă); a morânci – (despre vite mari) a împunge prelungit pe un om sau o altă vită, doborâte la pământ; a se opăci – a se prosti, a se maimuţări, a se copilări; a se orbeţi – a face pe orbetele (pe cerşetorul orb), a cerşi; a se împogodi – a se înţelege, a face casă împreună; a prijoni – a sprijini, a propti; a se rătuti – a-şi pierde capul, a se zăpăci; a sitiri – a înfrunta verbal pe cineva, a mustra de la obraz; a sucăli – a răsuci, a şofili – a sfâşia, a face şofile din pielea cuiva, în urma unor muşcături repetate; a se ţuţui – a se da în leagăn (în ţuţeică, v. a se zăurdi – a se strica (vorbind despre laptele dulce)

D. Adverbe: amoi (vorbind despre aluat) – „în urma înmuierii în apă călduţă”: bag aluatul amoi (Ciauşanu)„pe vine” (a sta ciuci), ciuciumel/ciurciumel – ud de ploaie până la piele; leoarcă, codreşte – pe/în codri, pe bucăţi, nu în lungime (Ciauşanu: moşia şi-au împărţit-o codreşte); didijos – dedesubt, (pe) murgite – în amurg (când ne-am întors, era deja pă murgite), potinteu (uneori, urmat de numele Tănase) – (despre persoane care stau inoportun undeva) nemişcat şi fără rost (n-am putut/n-am apucat să ne spunem nimic, că ăla a stat acolo tot timpul, potinteu-Tănase!), treişpie-paişpie – imediat, urgent (l-am făcut să plece treişpie-paişpie)a drugăni – a face o casă din drugani/drueţi (Ciauşanu: „lemne rotunde care apoi se cercuiesc”), tanti pe mandi – expresie folosită atunci când o împărţeală se face exact, sau când venitul este egal cu cheltuielile (am işit tanti pă mandi)

E. Interjecţii: a ba! – „ia spune!/şi zi!”, cas-cas! – interjecţie cu care se mână păsările şi alte animale, la locul lor de odihnă (acasă!), gusu-gusu – cuvânt (de obicei repetat) cu care se cheamă gâştele, mani (de obicei, repetat: mani-mani; uneori, însoţit/dublat de literarul uti-uti: uti-uti, mani-mani!)) – interjecţie prin care se cheamă raţele; moc-moc – cuvânt repetat care imită mersul unui om greoi, care calcă apăsat şi neîndemânatic (cum era el plăvănos, numai ce-l văd că s-apropie: moc, moc!limpa(-limpa) – cuvânt care imită zgomotul făcut de un animal (sau chiar de o persoană!) când bea apă cu poftă; ţiba! (cu adresare către câini) – marş de-aici!; ţugu-ţugu! – cuvânt cu care se cheamă porcii etc.

F. Particule: ha – particulă care întăreşte sensul adverbului bine, conferindu-i înţelesul de „clar, răspicat” (mi-a spus el, bine-ha, să-l aştept şi uite-l: să vie, neam!).

Sursa: Enciclopedia judeţului Vâlcea, Editura Fortuna, Râmnicu Vâlcea, 2010 (pag.664-666). Coordonator: Ion Soare; Autori: N. Daneş, Gh. Dumitraşcu, D. Dumitrescu, Fl. Epure, Em. Frâncu, I.St. Lazăr, Arhim. Veniamin Micle, Sorin Oane, Marian Pătraşcu, Petre Petria, Gh Ploaie, Al. Popescu-Mihăeşti, Silviu Purece, I. Soare, Răzvan Theodorescu. „Volum realizat în cadrul Forumului Cultural al Râmnicului şi apărut sub egida şi cu sprijinul  financiar al Consiliului Judeţean Vâlcea.”