Vocația turistică a Râmnicului

În decursul sutelor de ani, în Rîmnic nu s-au construit palate sau catedrale impunătoare, care să înscrie oraşul în ghidurile turistice internaţionale. El a evoluat modest, păstrîndu-şi, însă, farmecul de mică urbe de provincie cu aer bun şi climă temperată. S-a făcut în plus descoperirea că în împrejurimile oraşului sînt ape minerale, cu precădere iodurate şi sulfuroase, dătătoare de sănătate. "Rîmnicu-Vîlcea, scrie Cella Delavrancea care, deşi n-a fost vîlceancă de origină a iubit cu patimă oraşul, este, în organismul biologic al nordului oltenesc, inima de la care pornesc arterele ce duc la diferitele localităţi, preţuite atît pentru frumuseţea priveliştilor, cît şi pentru izvoarele de tămăduire." Aceste localităţi, aproape sub­urbii ale Rîmnicului (un soi de banlieu-uri), fiindcă se află aşezate la o distanţă de cel mult 20 de kilometri de oraş, sînt Govora, Călimăneşti, Olăneşti şi Ocnele Mari.

E greu de spus care din cele patru oraşe e mai atrăgător fiindcă fiecare e dăruit cu inestimabile podoabe. Călimaneştii beneficiază de tovărăşia Oltului, ale cărui valuri doar cu cîteva minute înainte au trecut prin faţa zidurilor împietrite ale ctitoriei lui Mircea. Construcţiile hidroenergetice din zonă (ce minte nefericită a putut gîndi fixarea barajului pe Olt, la numai două-trei sute de metri de zidurile sfinte ale Coziei!) n-au izbutit să rupă definitiv şi ireparabil echilibrul peisajului. Oraşul se aşterne curat de-a lungul rîului, cu vile amintind tradiţia chalet-urilor elveţiene dar şi a artei populare autohtone. Aglomeraţia de maşini pe artera principală a staţiunii constituie o pierdere enormă pentru oraş şi pentru cei sosiţi aici să soarbă aer bun şi apă tămăduitoare de beteşuguri.

Spre miazănoapte se deschide portalul uriaş al munţilor, învăluiţi în ceţuri, cu piscuri albe iarna, sau strălucind înşelător în timpul verii, sub razele piezişe ale soarelui. La Căciulata, construcţia unor hoteluri a modificat structura peisajului, încît cu greu ne mai putem imagina dificultăţile întîmpinate cu secole în urmă de Paul de Alep, pe drumul ce-l ducea primejdios spre Cozia. Izvoarele din Căciulata, folosite de romani (sînt cunoscute băile termale de la Bivolari) au dus departe peste graniţele ţării faima licoarei tămăduitoare pe care o primea cu regularitate, după prescripţiile lui Carol Davilla, Napoleon III.

La Govora, localitate aşezată între păduri şi dealuri, aroma fagilor e tot atît de îmbătătoare ca şi aceea a iodului, iar soarele mai transparent şi palid ca în alte locuri, învăluie acoperişurile jilave ale vilelor într-o policromie blîndă, ruginie, sugerînd apropierea voievodală a mănăstirii în care s-a tipărit întîia pravilă a ţării. Oraşul e mic, înveşmîntat în verde, făcut anume să păstreze în profilurile caselor prezenţa autoritară a naturii, orchestrată de armonii discrete. Din cînd în cînd o boare cu miros înnecăcios de clor, venind dinspre combinatul chimic din apropiere, alunecă insidios, de-a lungul văilor, acoperind oraşul cu miasme devastatoare. E marea dramă a acestei staţiuni, care rivalizează prin calitatea apelor cu cele mai reputate din Europa. Descoperirea apelor e nouă (secolul trecut), izvoarele fiind amenajate de inginerul francez Bochet, acelaşi care a captat şi apele vestitelor localităţi franceze Vichy şi Aix-les-Bains. De dincolo de dealuri, călătorului i se deschide cărarea veche spre Horez şi Bistriţa, pe unde îşi va fi îndreptat adesea paşii, în vremuri pomenite de letopiseţe, boierii Craiovesti sau Brâncoveanu.

Dintre staţiunile balneoclimaterice din preajma Rîmnicului, cea mai solemn închisă între coclauri împădurite e micul Olăneşti, adevărată "gură de rai" în care culorile sînt de o exuberanţă neverosimilă iar liniile despletite ale dealurilor se desenează în vitralii simple pe albastrul cerului. Localitatea e renumită prin apele vindecătoare ce se întîlnesc aproape la tot pasul în acest ţinut de piatră ce rivalizează, prin calitatea terapeutică a izvoarelor, cu tradiţionale şi reputate staţiuni europene (în 1837, la Expoziţia de ape minerale de la Viena, izvoarele din Olăneşti cunosc o unanimă apreciere, fiind dis­tinse cu "Medalia de aur"). Pe Valea Tisei sau a Olăneştilor, între pereţii umezi şi înalţi ai stîncilor, natura e înfiorată de tăcere, iar inima bătrînă a izvoarelor se aude cadenţat, ritmînd nesomnul cufundat în piatră al apelor aducătoare de sănătate şi speranţă. Rezerve turistice valorificate încă insuficient se află şi în zona Ocnele Mari-Ocniţa, cu ape cloro-sodice de o reală eficacitate tămăduitoare.

Aceste localităţi, dispuse în evantai în jurul Rîmnicului, îi creează oraşului o excepţională deschidere pen­tru turism. E incredibil cum Rîmnicul şi zona limitrofă, ce ar fi putut fi transformate într-un paradis turistic şi într-un mare centru terapeutic internaţional, au fost abandonate unei in­dustrii acaparatoare şi ucigaşe. Construcţiile combinatului chi­mic şi ale altor industrii saprofite, la numai cîţiva kilometri de oraş, a deversat asupra urbei o ceaţă otrăvită care ajunge în zilele cu vînt "prielnic" pînă la Călimăneşti (aproximativ 27 de kilometri). Mirosul înecăcios de clor a devenit familiar localnicilor. Puterea de adaptare a oamenilor e nemăsurată.

Privind în viitor, mi se pare un lucru de bun simţ că industria chimică, unde lucrează mai mult de jumătate din populaţia oraşului, va închide orice iniţiativă de desfăşurare modernă a turismului de anvergură, aşa cum el se practică în ţările occidentale. E o realitate tristă, de neînvins în următoarele decenii. Aş fi dorit ca Rîmnicul să fie un Barége, un Aix-ies- Bains, un Baden-Baden. E lucru constatat de către toţi specialiştii că apele din Vîlcea sînt cel puţin la fel de eficace ca ale celebrelor localităţi balneo-climaterice sus amintite, în care gospodarii locurilor nu au construit giganţi industriali şi nici hidrocentrale. Aceeaşi Cella Delavrancea, care a călătorit prin lume şi a cunoscut profund cultura Occidentului, mergea şi mai departe şi-i prezicea oraşului (înainte de război) nu numai un destin turistic, dar încă şi unul cultural: "într-un oraş care posedă prin constituţia lui atîtea podoabe, s-ar putea crea un centru intelectual de vară, bunăoară sezon de muzică şi de teatru, ca la Salzburg. Ar putea deveni un centru de excursii internaţionale, cu atîtea mănăstiri gingaşe cu picturi atrăgătoare pentru occidentali." Dacă ar mai trăi bătrîna doamnă şi ar poposi în Rîmnic astăzi, cu siguranţă că şi-ar rectifica frumoasele anticipări pe care deceniile urgiei com­uniste le-au transformat într-o întristătoare anecdotă.

Sursa: Constantin Mateescu, Râmnicul de odinioară, Almarom, Rm. Vâlcea, 1993, p.212-216.