Zamolxes şi Muntele Kogaionon(Cozia)

    Pentru aceasta, însă, trebuie să avem în vedere o chestiune extrem de importantă, si anume scrierea hieroglifică , pe care, la nivel planetar n-o găsim decât în câteva locuri : în India ( la dravidienii indo-iranieni, de unde, ziceam, curg toate religiile lumii !) ,in Creta, in Egipt şi în Carpaţi. Atât !

            Acest lucru ar trebui să ne dea de gândit ! Pentru stabilirea, pe cât cu putinţă, a adevărului ( conform căruia toate cele patru ,, locaţii planetare ”au aceeaşi origine, înrudindu-se, evident ) , va trebui să procedăm astfel:

$1a)     să indicăm cel mai vechi şi cel mai important obiect care atesta scrierea hieroglifică ;

$1b)     să încercăm, desigur, să stabilim cum a ajuns la geto-daci acea misterioasă, incredibilă scriere hieroglifică;

$1c)      cine au fost agatârşii şi ce rol au jucat ei în  istoria noastră şi a lumii antice, dar şi-n spiritualitatea noastră, a geto-dacilor ;

$1d)     cine a fost, de fapt, Zamolxis ;

$1e)     cum de s-a putut păstra scrierea hieroglifică până la începutul secolului al XIV lea , aici , in Carpaţii Meridionali , în Masivul Cozia  (respectiv Ţara Loviştei ) .

               Aşadar pornind de la primul punct ( poate vor mai urma şi altele, în afară de cele enumerate ), trebuie să spunem că cea mai veche scriere din lume  (scrierea hieroglifică, ce foloseşte pictograme si ideograme în grafie latină şi iraniană ! ) este cea de pe Tăbliţele de la Tărtăria, descoperite pe Valea Mureşului, in 1961 , de către arheologul si cercetătorul clujean  Nicolae Vlassa . 

Aceste tăbliţe au impresionanta ,, vârstă” de 7.500 de ani , precedând cu 2.000 de ani scrierea ,,vestitorului” Nabu din Ninive ( vechea capitală a Siriei, din nordul Mesopotamiei ) şi cu mult , mult mai înainte de Tablele Legii ale lui Moise.

                     De acolo, din Sumer ( din sud-estul Mesopotamiei) porniseră pelasgii,   ramificându-se, după cum spuneam ceva mai înainte, : unii îndreptându-se spre Egipt, iar alţii spre Carpaţi .

                    O preţioasă informaţie referitoare la un strălucit neam de oameni veniţi în India ( nu se  ştie de unde! ) , care stăpâneau scrierea hieroglifică , ne-o aduce distinsul Diac. Prof univ. dr. Emilian Vasilescu .

Iată ce ne spune Domnia Sa despre neamul dravidienilor :

                         ,, Despre populaţia cea mai veche a Indiei nu se ştie ceva sigur. Se presupune că membrii unor triburi ( munda, colarieni ) , împrăştiaţi astăzi prin India centrala şi in Insula Ceylon ( Sri Lanka din 1972 ) , ar reprezenta urmaşii celei mai vechi populaţii indiene . Peste această populaţie străveche au venit , nu se ştie de unde, dravidienii ,   a căror răspândire se pare că era foarte mare în India încă din mileniul al IV-lea î. Hr.

                      După părerea unor antropologi moderni  dravidienii erau o ramura a rasei mediteraneene , înrudiţi cu etruscii, minoenii din Creta, sumerienii etc.

Dravidienii au întemeiat în India o interesantă civilizaţie , care a înflorit intre anii 2500 şi 1500 î. Hr.  Cercetările arheologice întreprinse în valea fluviului Ind între 1922 şi 1932 au dat la iveală ruinele oraşelor Mohenjo – dāro si Harappā, importante centre ale civilizaţie dravidiene .

Alte cercetări mai noi, din 1955 si 1957 , au dat la iveala, la Kot Diji, urmele unei aşezări dravidiene în mare parte mai veche decât Mohenjo- dāro si Harappā . S-a constatat astfel că dravidienii se ocupau cu agricultura şi creşterea vitelor, lucrau fierul, aurul si argintul, ţeseau lână si bumbac, cunoşteau scrisul—un scris ideografic asemănător hieroglifelor – aveau legături cu lumea civilizată a vremii lor , cu Egiptul, Mesopotamia si Creta . ,,

        (Diac. Prof. univ. dr. Emilian Vasilescu – Istoria religiilor , Editura Didactică şi Pedagogică, R.A. , Bucureşti , 1998 , p. 195-196 )

                      Perioada de după ultima glaciaţiune ( cea din urmă cu aproximativ 8600 de ani ), când , prin topirea calotelor glaciare , s-a ajuns la potopul biblic, a dus nu doar la regenerarea pământului trezit din mânia noianelor de ape şi, apoi , din amorţire, dar a dus şi la o adevărată explozie demografică, începând , evident, de la Noe încoace, Peleg ( strămoşul pelasgilor) , fiind la a cincea generaţie descendentă din Sem , unul din cei trei fii ai lui Noe: Sem, Ham şi Iafet .

                           Cum dezgheţarea a-nceput , fireşte, dinspre miazăzi spre nordul hiperboreic ( ci nu invers, după cum încercau unii istorici să acrediteze ideea că pelasgii au pornit din Carpaţi şi au ajuns in Sumer ! ), considerăm că atunci, sau cam pe atunci , a fost posibil şi marele exod pelasg pe cele două ,, căi ” amintite deja.

                             Considerăm că numai astfel, pe ,, via ” Marea Caspica – sudul Rusiei de azi şi,, Muntii Ripaei” ( Carpatii ) au putut ajunge la noi, pe Valea Mureşului , acele Tăbliţe de la Tărtăria, cu scriere hieroglifică , evident divină, orice ar zice cine ce-o vrea !

Aici, însă, se impune un mare semn de întrebare : oare de ei , de pelasgii veniţi pe ,,via nordică a Marii Caspice ” , se leagă aceste faimoase ,,Tăbliţe” , sau de agatârşi ( care sunt tot din acelaşi neam indo- iranian) , fiindcă, într-adevăr apar două chestiuni cărora nu le putem da un  răspuns logic, şi anume :

$11)                  Dacă dravidienii, ,, a căror răspândire se pare că era foarte mare în India , încă din mileniul al IV lea î. Hr. ” ( vezi din op. cit. mai sus) ar fi venit, primii, în Dacia, atunci n-ar fi fost posibil să aibă ,, legături cu lumea civilizată a vremii lor, cu Egiptul , Mesopotamia şi Creta ” , din simplul motiv că nu trecuseră pe acolo !

2)     Afirmaţia distinsului Prof. Emilian Vasilescu nu o pot pune la îndoială, însă cred că se impune, totuşi o precizare : e posibil ca pelasgii veniţi pe ,, via Mesopotamia – Egipt” să-şi fi continuat expansiunea spre Carpaţi şi, apoi ,,via Rusia – Marea Caspică – spaţiu indo – iraniano-sumerian” , revenind ,,acasă” , cum s-ar spune ; închizând în acest ,,cerc de sacralitate planetară” acele ,,zone energetice,, pe care, se pare, numai ei le-au ştiut şi care , în mod cert, s-au păstrat până-n ziua de azi, unul dintre aceşti   ,,centri energetici ” fiind , indubitabil , Muntele Cozia (Kogaiononul) , după cum în secolul VI , î. Hr. era Crotona , oraş al Tarentului din Sicilia , oraş întemeiat de ahei, căci iată ce ne spune Strabon:

,, Se povesteşte ca aheii care rătăceau pe mare, in urma războiului troian, au nimerit lângă această coastă şi, au debarcat ca sa cerceteze locurile. Femeile troiene pe care le aduceau cu ei ( traci, de fel, n.n. ), ostenite de atâta călători pe mare când şi-au dat seama că vasele au ramas fără niciun bărbat, le-au dat foc. In felul acesta se văzură siliţi să se aşeze în aceste părţi , dar in acelaşi timp ei înşişi au băgat de seamă cât de roditor era pământul de aici ”

                 Şi Strabon continuă: ,, Antiochos la rândul său povesteşte că, în urma unui oracol ( oracol ce a fost citat în întregime de Diodor din Sicilia , VIII, 17. 1, n.n) care a poruncit aheilor să întemeieze Crotona, a plecat ( mai întâi ) Myskellos ca să caute locul potrivit .

(Myskellos) a întemeiat Crotona sprijinit şi de Archias viitorul întemeietor al Siracuzei ( tot in Sicilia n.n.) , care l-a întâlnit din întâmplare pe drum, atunci când călătorea înspre locurile unde urma să întemeieze Siracuza. Primii locuitori ai Crotonei, după informaţiile lui Ephoros, au fost iapygi. Se pare ca îndeletnicirile ei de căpetenie au fost meşteşugurile de război şi disciplinele atletice. Şi într-adevăr la o Olimpiadă primii şapte bărbaţi care i-au biruit pe ceilalţi la stadiu au fost din Crotona, încât pe bună dreptate s-a spus , se pare, că ultimul dintre crotoniaţi era primul dintre ceilalţi eleni.

De la această întâmplare se spune că s-a răspândit şi  zicala următoare ,, Mai sănătos chiar decât Crotona,, , ca şi cum locul însuşi ar avea anumite principii generatoare de sănătate si de vigoare, dată fiind mulţimea atleţilor . ,,

     (Strabon – Geografia, vol. II, Cartea a VI –a p.89-90)

            Aşadar, iată, aveam confirmarea chiar de la cele mai luminate spirite ale Antichităţii că, într-adevăr, la nivel planetar, există ,, centri energetici,, ale căror

,, principii,, sunt  ,, generatoare de sănătate şi vigoare.,,

Egiptul şi , se subînţelege, sudul Italiei constituie un astfel de centru energetic planetar aşa cum este Kogaiononul ( Muntele Cozia) .

Poate aşa se explică vârsta matusalemică a lui Zamolxis, vigoarea sa trupeasca dar şi mentală .

Trăise nu doar in Egipt, dar si la Crotona , însoţindu-l pe Pythagoras ( ca discipol),   ,, in timpul lungii sale şederi in acest oraş. ”

         ( Strabon , op. cit ., p. 90)

             Ca existenta acestor ,, centrii energetici,, nu mai poate fi pusă la îndoială, ne este confirmată tot de acelaşi strălucit geograf antic Strabon, care prezentând tot o colonie aheică ( Sybaris), vecină cu Crotona ( deci, ambele aflate in acelaşi ,, centru energetic ,, ) , ne spune limpede :

             ,, Caii care se adapă în râul Sybaris devin sperioşşi îndepărtează hergheliile de acest râu, iar Crathis face blonzi şi cărunţi pe oamenii care se scaldă in apele lui şi vindeca tot felul de boli. ,,

    ( Strabon , op. cit . , p. 91 )

               Considerăm că nu întâmplătoare a fost reîntoarcerea în Geţia a lui Zamolxis şi stabilirea sa lângă râul Kogaionon Clocotici ce curge pe lângă Muntele Kogaionon Clocotiş ( Cozia ) , apele acestui râu, termale, sulfuroase şi radioactive fiind, într-adevăr, vindecătoare ,, de tot soiul de boli ,, .

 Acest lucru a fost cunoscut ( la câteva  secole după Zamolxis ) şi de romani .

De exemplu, in Marea Egee , in Insula Eubeia, in timpul dictatorului Împ. Cornelius Sulla (87 î. Hr. ), romanii foloseau acele izvoare termale pentru vindecarea anumitor boli :

                ,, Mai sus de oraşul chalkidienilor ( Chalkis n.n.) este câmpia numită Lelanton . Aici se găsesc izvoare de ape termale foarte bune pentru tămăduirea anumitor boli , folosite şi de Cornelius Sulla , dictatorul romanilor ,, .

     ( Strabon – Geografia, vol. II , Cartea a X a , p. 403 )

                    Obs. : Izvoarele termale existau la 15 km. sud-est de Chalkis , la actualul Linovroki. Dar Sulla a folosit apele termale din Aidepsos, azi Loutra Aidhipsou, unde se văd ruinele termelor din epoca imperială .

                    Obs. : Izvoarele de ape termale din Racoviţa de azi ( fostul Pretorium) erau la aproximativ 700-800 metrii est de peştera lui Zamolxis şi tot cam la 700- 800 nord-vest de castrul Pretorium .

Acest castru avea o forma aproape pătrată , cu laturile de aproximativ 112 metri .

                      Cum izvoarele de ape termale ieşeau din pământ fierbinţi ( clocotind ) , râul din apropierea Peşterii lui Zamolxis s-a numit ( ca şi azi ) Clocotici .

De fapt, nu doar in dosul Muntelui Cozia ( Kogaionon) erau izvoare termale, dar şi la miazăzi de acest munte . Aşa se explica de ce ,aici , romanii au făcut Castrul Arutela, deoarece ei ştiau să valorifice foarte bine  puterea curativă, tămăduitoare a apelor termale .

De asemenea, trebuie spus ca tot aici, lângă Racoviţa ( vechiul Pretorium) curge şi râul Băiaşu , care vine dinspre comuna Perişani.

Numele de ,,Băiaşu,, se referă , clar, la ,,baie,, , adică la mină de aur . Aici, in aceşti munţi, s-a exploatat aur ( poate chiar de Decebal; altminteri, nu se explica galeriile  tunelului ) până in 1916 , când mina a fost dinamitată , spre a nu fi folosită de nemţi.

Tot aici , însă, in aceasta zona , se pare a fi si un important zăcământ de uraniu , aşa încât izvoarele termale erau nu doar sulfuroase, dar si radioactive, fiind , iată , folosite chiar de Zamolxis , care, cu siguranţă, cunoştea valoarea curativa a acestor izvoare termale .

                      Credem că nu întâmplător Zamolxis s-a retras aici la bătrâneţe( venind din Egipt si Sicilia) spre a medita asupra ,, tainelor cerului ,, şi a legilor pentru neamul geţilor ( ce-l adoptaseră) , spre a le fi de folos acestora , cum nu este întâmplător nici numele Muntelui Cozia ( Kogaionon – Clocotiş) sau al râului ce poarta şi azi acelaşi nume – Clocotici , ambele referindu-se exact la acelaşi lucru : la izvoare de ape termale care ieşeau din pământ clocotind !

                        Sa revenim , însa, la agatârşi. Aceştia, ziceam, şi-au făcut apariţia în Dacia in sec. VI î.Hr. , secol în care ni se spune că a venit( vezi Vasile Pârvan – Getica) în Dacia si Zamolxis, iar ceva mai târziu, apare ca însoţitor ( sclav, discipol) al lui Pitagora ; cu el a călătorit in Creta şi-n Egipt , asemeni contemporanului sau Lycurg- legislatorul spartanilor, despre care Strabon ne spune ceva extrem de interesant:

                          ,,Ajuns, deci in Creta ( venise din Sparta, n.n.) , Lycurg a frecventat cu râvnă pe Thaletas, care era muzician şi legislator, află de la acesta felul in care Rhadamanthys ( nume indo-iranian, respectiv pelasgic, n.n.) şi apoi Minos ( regele Cretei , n.n.) promulgau legile in fata oamenilor ca si cum ar proveni de la Zeus ( exact aşa a făcut şi Zamolxes după ce a revenit in Geţia, în Muntele Kogaionon sau Cozia de azi, n.n. ) . După aceea, el a călătorit şi-n Egipt şi a învăţat şi legile din acele părţi ale lumii ( Aşadar, ,,legile,, – divine, evident – au fost aduse in Egipt de pelasgi ! n.n.) . Ba s-a întâlnit şi cu Homer, care trăia pe atunci in Chios ( sic ! n.n. ) , apoi a plecat din nou in patria sa ( asemenea si Zamolxes, care, cu siguranţă şi-a însuşit ,, legile,, şi ,, tainele cerului,, de la marii preoţi egipteni – descendenţi, iată, din pelasgi, n.n. ) , unde l-a găsit domnind pe Charilaos , adică pe fiul fratelui sau Polydectes ( sufixul ne indică originea indo-iraniana a numelui ; la fel Zamolxes , n.n.) .

A început, deci, să promulge legi , ducându-se mereu sa consulte zeul de la Delfi ( in Grecia centrală; aici, la Delfi, era nu doar vestitul oracol, ci şi sanctuarul lui Apollo, sec. VIII , î.Hr. , n.n. ) şi aducând de acolo poruncile, aşa cum şi cei din jurul lui Minos ( regele Cretei; autorul înţelept al legislaţiei cretane, n.n.) , le aduceau din peştera lui Zeus, şi alte mai multe asemenea lor. ,, ( Tot aşa, trăind şi meditând intr-o peşteră, avea să facă şi Zamolxes, care le aducea geţilor legile divine – ale zeilor – dar le desluşea şi ,, tainele cerului,,  , făcând preziceri, n.n. ) .

         ( Strabon , Geografia, vol. II , Cartea a X –a , p. 454 )

                                Aşadar , ziceam că Zamolxis era agatârşşi că venise cu ai săi dinspre părţile indo-iraniene, stabilindu-se pe cursul de mijloc al Mureşului unde au si fost descoperite Tăbliţele de la Tărtăria , pe care apar nu doar ideograme iraniene ( Hvar – Soarele) , dar si motivul sacrificării calului şi al băuturii haoma, unice in religiile lumii, ele existând doar la indo-iranieni ( care sunt fraţi ! ) .

                                   Dacă despre Zamolxis, Strabon ne spune foarte clar că a fost ,, sclavul ,, lui Pitagora şi l-a însoţit in Egipt, noi n-avem de unde să ştim, in schimb, dacă el a fost mare preot la geţi înainte de a-l cunoaşte pe Pitagora sau după ce s-a întors din peregrinările sale prin Egipt, zona Mediteranei, Crotona.

Şi , totuşi avem informaţii certe de la Vasile Pârvan că agatârşii au ajuns până la Marea Egee, in insulele acestea, iar de aici deducem că Zamolxis a mers odată cu fraţii săi.

                                    O informaţie preţioasă, referitoare la o posibilă apropiere dintre Munţii Carpaţi şi denumirea Insulei Carpathos din Insulele Sporade , situate în nord – vestul Asie Mici, in Marea Egee, o avem, iarăşi , tot de la Strabon :

                                    ,,Şi in marea Carpathică se află multe din Insulele Sporade, mai cu seamă între Cos , Rhodos şi Creta. Dintre acestea mai de seama sunt Astypalaia, Telos, Chalkia şi acelea pe care le înşiră Homer în Catalog ( Catalogul corăbiilor, n.n.) :

                                      ,,Cei din Nisyros ( Nistru ?! n.n.), Carpathos , Casos, aşijderea si Cos,

                                         Din oraşul Eurypylos, si din Calydnai. ,,

                            ( Strabon , Cartea a X –a , p. 462)

                                      Dar tot Strabon ne mai vorbeşte despre Insula Carpathos că a avut un ,, vestit renume,, , datorat, mai ales, principalului ei oraş ( amintit şi de Homer în Iliada), şi anume Nisyros ( Nistru ?!) unde se aflau ape termale ,  încât credem că nu întâmplător , la întoarcerea sa din Egipt, Zamolxis a revenit la izvoarele termale, sulfuroase şi radioactive din Muntele Kogaionon , pe care le cunoştea foarte bine, încă înainte de a pleca cu agatârşii spre Marea Egee.

                                       Iată, deci, ce spune Strabon:

                               ,, Insula Carpathos, căreia Homer îi zice Crapathos, este înaltă şi are o circumferinţă de 200 de stadii ( 37 km.) . A avut 4 oraşe şi un vestit renume, după care şi-a primit numele şi marea din preajma ei ( Marea Carpathică , n.n.)  . Unul din oraşele acestei insule se numea Nisyros ( Nistru?!) , la fel ca insula nisyrienilor. ,,

                              ( Strabon, Cartea a X- a , p. 463-464)

Obs. : Oraşul Nisyros din insula Carpathos se presupune ca a fost situat in nord-estul insulei Saria, care prelungeşte insula Carpathos. El a fost identificat cu ruinele numite Palatia. Celelalte 3 oraşe ale insulei Carpathos, au fost, probabil Carpathos ( ruine la Pini), Archaseia ( azi Paleocastro ; Castrul vechi , lângă Arkasa) , Brycus ( ruine lângă Brucunta ).

Obs. : Lângă Insulele Sporade se aflau Insulele Ciclade, din care făcea parte şi Insula Samos, locul naşterii lui Pitagora, mentorul lui Zamolxis, încât credem că aici, in aceste insule, s-au întâlnit cei doi mari înţelepţi, legiuitori şi cunoscători ai ,, tainelor cerului,, .

                            Despre Ciclade, Strabon ne spune :

                             ,, In descrierea Asiei apoi, vom parcurge Insulele cele mai vrednice de pomenit, învecinate cu acest continent, cum sunt insulele Cipru, Rhodos, Cos, şi pe cele situate de-a lungul ţărmului: Samos , Chios, Lesbos ( de unde era prima poetesă, Sapho, care era pelasgă, n.n.) şi Tenedos. ,,

                  ( Strabon, X, p. 463)

                            Aşadar, credem că nu întâmplător s-au întâlnit Zamolxis cu Pitagora, fiindcă din cele spuse mai sus de Strabon, referitor la Insula Carpathos şi la amintirea ei de către Homer în , ,,Iliada,, , deducem că geţii coborâseră din Carpaţi spre Marea Egee şi ocupaseră insulele din Ciclade şi Sporade cu cel puţin 3 secole ( deci in secolul VIII î.Hr. , de vreme ce, iată, Homer ştia acest lucru !) înainte de agatârşi şi de ajungerea acolo a lui Zamolxis.

Dar tot de aici deducem nu doar că geţii au ocupat, primii, insulele din Marea Egee ( Ciclade si Sporade) , dar, in mod surprinzător păstrau legătura cu locul de unde porniseră ( Carpaţii) , încât credem ca nu e deloc întâmplătoare întemeierea ( un secol mai târziu, sec. VII, î.Hr.)  a coloniilor greceşti de la Pontu Euxin( Tomis, Histria, Calatis, Odessos, Dionysopolis etc.), unde, surprinzător, se vorbea aceeaşi limba: traco-geta !

Şi tot din cele spuse de Strabon ( care avea descendenţă maternă aromână ! ), putem deduce că însuşi Pitagora era traco-get!

Poate că şi această chestiune de origine comună a limbii traco-gete să-i fi unit pe Zamolxis si Pitagora, încât să devină prieteni atât de apropiaţţieze împreună in Creta şi Egipt ; să împărtăşească împreună aceeaşi filozofie pitagoreică a nemuririi sufletului; să cunoască ,,tainele şi mersul cerului,,  .

Şi , totuşi, ceva a intervenit in despărţirea lor : Pitagora rămânând in sudul Italiei la Crotona, iar Zamolxes revenind în Carpaţii Meridionali, in Muntele Sfânt ( Kogaionon) .

Ce va fi dus la ,,fracturarea,, prieteniei lor nu ştim ;ştim, în schimb, că doua săbii nu încap în aceeaşi teacă şi nici două spirite mari nu pot locui sub acelaşi acoperişi !

                     Revenind la Zamolxes , numele său pare a fi de origine iraniană, asemănându-se cu Artaxerxe(s), Spargapeithes , Teres , Sitalkes , Kessebleptes, Ariapeithes, (care ne aminteşte de Iran sahr, care înseamnă ,,tara arienilor,, ) etc.

                      ,, Şi într-adevăr iranienii sunt de origine ariană, fraţi buni cu indienii, cu care au conlocuit cândva prin Podişul Pamir, înainte ca indienii să fi coborât pe valea Indului, prin secolul al XV –lea, î.Hr. ,,

                                           (Emilian Vasilescu, op. cit. , p. 179)

                           De asemenea, numele regelui Ariapeithes face referire directă la ,, nobili,, :

                           ,, Peste populaţia dravidiană au imigrat, între anii 2000 – 1500 î.Hr. , triburi de limbă indo-europeană, care îşi dădeau numele de arieni ( aryas, ,,nobili,, , ,, oameni liberi,, sau ,, de aceeaşi rasă,, ) şi care veneau dinspre Podişul Pamir. ,,

                                           ( Emilian Vasilescu , op. cit., p. 198)

                            Confirmarea că Ariapeithes era agatârşi ne vine de la Vasile Pârvan :

                             ,, Nu e superfluu să ne oprim asupra faptului că numele regelui Agathyrsilor, Spargapeithes, de pe vremea lui Ariapeithes  tatăl lui Skyles (c.a. 500 î.e.n.) este identic cu numele regelui Scythilor de la Nipru ( IV. 76) cu patru generaţii înainte de Idanthyrsos, deci de prin sec. VII ori cel mai târziu prin a. 600 î.e.n. şi cu numele generalului Messagetilor Spargapises , feciorul reginei Tomyris, biruitoarea lui Cirus ( Herodot. I 211 şi urm.) . Aceste cunoştinţe relativ bogate asupra Agathyrsilor, foşti sciţi, iar pe vremea lui Herodot tracizaţi, nu se pot explica decât intr-un singur chip : intre Ardeal si Olbia (colonie grecească întemeiată de milesieni la sfârşitul sec. VII, î.Hr. pe Coasta de nord a Mării Negre, la gura râului Hypanis-Bugul de azi ,n.n.), vechiul drum de invazie scitică, prin Basarabia şi Moldova de jos, funcţiona mereu şi,la  Tyras( Nistru, n.n.) , unde, desigur, se făcea schimbul de mărfuri intre olbiopoliţi si thracii din Apus, se puteau afla multe lucruri cu privire la Ţara Aurului ( Transilvania, n.n.) , şi la locuitorii ei . ,,

                                             ( Vasile Pârvan , Getica, Editura Meridiane, Bucureşti, 1982, p. 26)

Şi tot Vasile Pârvan ne mai spune că ,, agatârşii, gelonii si scythii sunt fraţţi doi fraţi au plecat din ţara scythică ( IV. 10) ,, .

                                              ( V. Pârvan, op. cit., p. 26)

                               Concluzia e clară: Zamolxes era agatârş, iar agatârşii sunt de neam iranian ! In secolul al VII- lea î. Hr., ei i-au împins pe cimerieni înspre Apus, iar un secol mai târziu apar in Dacia :

                                ,, Ptolemaeus înşirând neamurile din Sarmaţia europeană cunoaşte cam între Nistru şi Donul superior neamurile iraniene ale agathyrşilor si aorsilor ( Strabon, Geografia, III, 5. 10 ) ,,

                                             ( V. Pârvan, op. cit., p. 26)

                                   Dar şi alţi istorici şi geografi antici susţin acelaşi lucru:

                                    ,, Dionysius, Periegetul, Plinius şi Ammianus Marcelinus îi cunosc tot in acelaşi nord îndepărtat, alăturea cu gelonii şi melanchlaenii, între << Ocean >> ( Marea Neagră , n.n.) si << Munţii Ripaei >> ( Munţii Carpaţi, cum îi identificase N. Densuşianu in ,, Dacia preistorică,, , n.n.) .

De altă parte migraţia scythilor Agatirsoi ( urmează transcrierea in limba greacă , n.n.) [<<agatârşi>>] nu se oprise in Carpaţi, ci tocmai in Rhodope şi la Marea Egee, către gura râului Nestos ( denumirea grecească a fluviului Mesta, n.n.) unde ei împinseseră cu dânşii şi triburile getice,  pe care le constatăm prezente aici încă de prin 500 î.e.n.

In adevăr acei Trausoi ( transcriere in limba greacă, n.n.) [<<trausi>>] despre care Hesychius ne spune ca erau ,,etnos scythicon,, ( transcriere in limba greaca, n.n.) [<<popor scitic >>] iar Steph. Byz. ( Stefan Bizantinul, n.n.) ,, etnos ois oi Elenes Agatirsus onomazusi ,, ( transcriere in limba greaca, n.n.) [<<popor pe care Elenii îl numesc agatârşi>>] ( cf. Tomaschec, Die alten Thraker [,, Vechii traci,,] , I, 70 sq. si 99 sq.) nu erau traci cum crede Tomachek, ci sciţi, complet tracizaţi, încă de pe vremea lui Herodot – 484-425 î.Hr. ( cf.V, 3,4 Tomaschek, l.c., p.70) întocmai ca şi agatârşii din Tracia.,,

                                                ( V. Pârvan, op. cit., p. 26 )

                                          Şi Vasile Pârvan continuă:

                                         ,, Mărturia lui Ptolemeu confirmă—indirect—şi pe cea a lui Herodot ( conform căreia agatârşii locuiau, in sec. VI î.Hr. , în regiunea cursului de mijloc al Mureşului, n.n.), că vechii agathyrshi erau un neam scythic plecat spre Vest şi despărţit de scythii propriu-zişi de la Nipru, – căci regăsirea agathyrşilor pe Nipru la ceilalţi autori de după Herodot ne indică originea migraţiei, care avusese loc in sec. VII î.e.n. ,,

                                              ( V. Pârvan, op. cit. , p. 26 )

                                         Aşadar, ,,Herodot dă mai exacte ştiri despre foştii stăpâni sciţi ai Ardealului, pe vremea lui aproape complet tracizati, agathyrşii. ,,

                                              ( V. Pârvan, op. cit. , p. 27 )

Aceşti agatârşi şi regii lor odrysi, Teres şi fiul său, Sitalkes , erau in sec. V î. Hr. complet tracizaţi , regatul lor întinzându-se de la Marea Egee până la Dunăre . Acest regat a fost, apoi, cucerit de Filip al II-lea al Macedoniei.

Deci, in sec. V î.Hr., e posibil ca Zamolxis să fi fost in acest regat al lui Teres or Sitalkes, in Insula Carpathos din Marea Egee, de unde, credem că a plecat in Creta şi Egipt împreună cu Pitagora ( care era dintr-o insulă apropiată, Samos), iniţiindu-se în ,,tainele si mersul cerului,, , amândoi aflându-se sub îndrumarea marilor pustnici aramaici ( pelasgi).

Am putea deduce, de aici,  că Zamolxes cunoştea mai multe limbi: traco-geta, aramaica, egipteana, greaca, latina, sanscrita .

                    Din cele expuse până acum, concluzionăm încă o dată că Zamolxes nu era get, ci era agatârş, şi a coborât, poate,  odată cu neamul sau ( şi cu o mare parte din geţi) înspre Rhodope , Macedonia şi Marea Egee, fiind, probabil mare preot, ce trăise, totuşi, ani buni in Carpaţii Meridionali ( in Kogaionon), însuşindu-şi de la geţi arta vindecării trupului, tratând nu doar partea vătămată, ci ,, întregul,,  , dar, mai ales, cred că îşi însuşise acea concepţie conform căreia sufletul e nemuritor, impresionându-i pe greci cu vastele sale cunoştinţe, nu doar de ordin filozofic, ci şi cu cele ce aparţineau, să zicem, în exclusivitate lui Asclepios; inclusiv nume de plante, ce surprind bogăţia florei din Geţia, din Muntele Kogaionon, încât cred că nu întâmplător, azi, Masivul Cozia a fost declarat rezervaţie naturală.

Mai credem , de asemenea, că Zamolxes i-a uluit pe greci şi cu incantaţiile şi descântecele sale, cu imnele care, in mod cert, erau cântări de laudă în cinstea Soarelui (venerat la indo-iranieni –Hvar) .

Acestea din urmă ( poate şi credinţa în nemurirea sufletului ) e posibil să le fi moştenit de la neamul său indo-iraniano-sumerian, însă nu e ceva exclus ca acel concept al ,,învierii,,să fi aparţinut dintru început nu geţilor, ci mai de grabă strămoşilor lor traco-pelasgi, descendenţi din Peleg, stră-strănepotul lui Noe, ,,omul lui Dumnezeu,, ; ,,cel ce umbla cu Dumnezeu,, !

                       Evident că ,, nemurirea sufletului,, e in mod cert, de origine divină !

                       Aşadar, nu mai încape îndoială că Zamolxes era indo-iranian, lucru confirmat ( cum am văzut) şi de Vasile Pârvan, dar era, poate, şi cea mai strălucită minte a lumii antice. Era un poliglot enciclopedist !

                        Că el cunoştea scrierea hieroglifică ( în calitate de mare preot), nu este ceva exclus, dar e posibila şi cealaltă variantă : să n-o  fi cunoscut la plecarea sa din Geţia, dar o învăţase în peregrinările prin Egipt, căci iată ce ne spune tot marele geograf Strabon , referitor la Kogaionon, Zamolxes şi Deceneu, cei doi mari preoţi având comun, (cred) chiar scrierea hieroglifică, fiindcă atunci când rosteşti aceste nume, ţi se relevă deja sacralitatea, iar aceasta presupune, fireşte, spiritualitate, a cărei formă de exprimare o constituie încifrata scriere hieroglifică.

Oare nu pentru însuşirea acestei scrieri mersese in Egipt ( după 400 de ani de la Zamolxes) şi Deceneu, marele preot al lui Burebista?!

                      Iată că Strabon ne spune ceva extrem de interesant :

                      ,, 5. Se povesteşte că unul din geţi ( deci nu dac din Transilvania, din Sarmizegetusa, ci din Geţia Subcarpatică, respectiv Muntele Cozia, n.n.) cu numele Zamolxes, a fost sclavul lui Pythagoras( c. 560-500 î.Hr. , n. Samos, matematician, om politic, filosof grec, care a trăit în Italia de Sud, la Crotona, descoperitorul tablei înmulţirii şi a Teoremei lui Pitagora , n.n.) şi cu acest prilej a învăţat de la filozof unele ştiinţe ale cerului, altele apoi şi le-a însuşit de la egipteni , deoarece a pribegit şi prin acele părţi ale lumii ( deci, Zamolxes a plecat din Carpaţii Meridionali, din Kogaionon şi a ajuns in Insula Carpathos din Marea Egee; de acolo a plecat împreună cu Pitagora în Insula Creta –unde au stat o vreme în Peştera lui Zeus, precum Lycurg, legiuitorul Spartei—continuându-şi drumul spre Egipt, iar de acolo în sudul Italiei, la Crotona, unde Zamolxes s-a numărat, in mod cert printre cei 300 de discipoli ai lui Pitagora; după ce a trăit o vreme la Crotona, Zamolxes s-a înapoiat in Patrie, in Muntele Kogaionon, n.n.) după ce s-a întors in Patrie, el şi-a câştigat o mare trecere înaintea mai marilor şi a neamului său, desluşindu-le acestora semnele cereşti. În cele din urmă, l-a înduplecat pe rege să împărtăşească domnia cu el, întrucât este în stare să le vorbească vrerile zeilor.

La început el a fost un mare preot al celui mai venerat zeu de-al lor ( se pare ca, la daci, era Dam-ki-an-a, cea mai importanta zeitate a Panteonului Mesopotamian, din care şi derivă şi denumirea de ,, Dacia,, : Dam-ki-an-a, DochianaDachiana, Daciana, Dacia ; deducem, astfel, că dacii sunt nu doar urmaşii tracilor, ci şi ai pelasgilor veniţi din Sumer, pe ,,via,, Mesopotamia – Asia Mică – Helespont – Tracia – Dacia , iar cei din Getia ( geţii) venerau, iniţial , Soarele, iar după războiul troian, pe Enea Troianul, asemeni tracilor sud-dunăreni; însuşi Împ. Traian recunoştea cu mândrie că se trăgea din Enea T. –Troianul, adică n.n.), iar după un timp, a fost socotit el însuşi zeu. S-a retras atunci intr-un fel de peşteră inaccesibilă altora (existentă şi azi în comuna Racoviţa, jud. Vâlcea, având un coridor şi două camere boltite: una în dreapta şi alta in stânga, n.n.) şi acolo şi-a petrecut o bucată de vreme, întâlnindu-se rar cu cei de afara, decât doar cu regele şi cu slujitorii săi . Regele când a văzut că oamenii sunt mult mai supuşi fată de el decât mai înainte ( adică până a reveni Zamolxes în Patrie la geţi, n.n.), ca fată de unul care le dă porunci după indemnul zeilor, i-a dat tot sprijinul.

Acest obicei a dăinuit până în vremea noastră; după datină mereu se găsea un astfel de om care ajungea sfetnicul regelui, iar la geţi ( deci, nu la daci, n.n.) acest om era numit chiar zeu .

Până şi muntele( cu peştera) a fost socotit sfânt şi aşa îl şi numesc. Numele lui este Cogaionon, la fel ca al râului care curge pe lângă el ( E vorba de râul Clocotici care curge in spatele Muntelui Cozia Kogaionon, in com . Racoviţa, jud., Vâlcea unde, într-adevăr, e şi peştera lui Zamolxes, n.n.).

Apoi când peste geti a ajuns să domnească Burebista, impotriva căruia divinul Cezar s-a pregătit să pornească o expediţie, această cinste o deţinea Decaineos ( Deceneu, n.n.) . Iar practica pythagoreică de a se abţine de la carne a rămas la ei ca o poruncă data de Zamolxes (Deci, ,,regula atonita,, –de la Muntele Athos –i-a aparţinut lui Zamolxes, ci nu călugărilor de la Sf. Munte din Grecia, care, se vede, au preluat din Carpaţi, de la marii preoţi geţi, acest obicei, n.n.). ,,

                          (Strabon-Geografia, vol. II, Cartea VII-a, p 166-167, Întreprinderea Poligrafica Cluj, 1974)

 Obs. : Cât priveşte peştera lui Zamolxes, ne surprinde o afirmaţie a lui Strabon, referitoare la Minos –regele Cretei, care era pelasg –şi la peştera lui Zeus, deoarece asemănarea cu ,,cazul Zamolxes,, este izbitoare, încât avem convingerea că însuşi Zamolxes a trecut prin Creta, în drumul său spre Egipt, unde avea să se iniţieze.

Presupunem ca traseul urmat de Zamolxes a fost : Insula Carpathos – Insula Samos ( unde l-a cunoscut pe Pitagora, amândoi fiind discipolii lui Pherekydes, care i-a iniţiat in tainele fizicii şi ale astronomiei; învăţându-i să prezică chiar eclipsele) – Creta – Egipt ( poate in pustia egipteană, la marii preoţi ) – Crotona ( sudul Italie) – Muntele Kogaionon ( Getia).

Iată, aşadar, ce spunea Strabon :

                      ,,După câte a spus Ephoros, Minos a fost un imitator al unui anumit Rhadamanthys (nume indo-iranian, ca şi Raskiporys, la geţi, n.n.) din timpurile străvechi, un bărbat foarte drept ce purta acelaşi nume ca fratele lui Minos; se spune că el, cel dintâi , a îmblânzit insula, stabilind anumite rânduieli ( aşa cum va face Zamolxes când va reveni în Patrie, n.n.), întemeind oraşe prin colonizarea unor aşezări mici şi dăruindu-le cu constituţii ; el lăsa impresia ca fiecare din decrete pe care le da sunt inspirate de Zeus.

Imitându-l, deci, pe acesta, Minos s-a retras in peştera lui Zeus timp de noua ani, se pare, şi după ce si-a petrecut aici, acest răstimp, s-a întors cu anumite precepte compuse de el, reprezentate însă ca porunci date de Zeus. Din această cauză şi Homer a vorbit despre el astfel: <<Minos aici domni noua ani in preajma lui Zeus.>> ,,

                           ( Strabon, Cartea a X-a , p. 446)

                           Din acest citat deducem  un lucru foarte, foarte clar : Zamolxes citise ,,Iliada,, lui Homer şi trecuse prin Creta, unde a văzut peştera lui Zeus.

Altminteri, nu se pot explica similitudinile dintre ,,faptele,, lui  Minos –regele Cretei – si cele ale lui Zamolxes :

$1–      amândoi au trăit intr-o peşteră, unde, prin transă, intrau în legătură cu Dumnezeu ( Zeus) care le inspira decrete, legi, ,,anumite rânduieli,, şi ,, precepte,, care, de fapt, erau compuse de ei, fiind ,,reprezentate însa ca porunci date de Zeus,, !

Cu alte cuvinte, nu greşim dacă afirmăm că zeul get Zamolxes a fost una dintre cele mai venerate şi cele mai luminate minţi ala lumii antice !

                               Cum a ajuns Zamolxes ,,sclavul lui Pitagora,, ( Cred, mai de graba, că Strabon a vrut să spună ,, discipolul lui Pitagora,, , ci nu ,,sclavul,, , de vreme ce nu era cu nimic mai prejos decât mentorul său !) cel care se născuse in Insula Samos, din Marea Egee, şi trăise in sudul Italiei, la Crotona, am spus, iar de aici deducem că marile spirite se caută şi se găsesc, datorită acelor aşa-zişi ,,feromoni ai spiritului,, , căci iată ce ni se spune :

                                ,, La Crotona, Pythagoras a scris o constituţie pentru elenii din Italia, iar la Crotona el şi unii din discipolii săi au condus o vreme treburile statului in chip excelent ( sec. VI, î.e.n.) ,,

                                    ( Strabon, Geografia, Cartea a VII-a, p. 545, sq. 170)

                                   În mod cert, printre ,, unii din discipolii,, lui  Pitagora, care ,,au condus o vreme treburile statului in chip excelent,, , a fost şi Zamolxes, aşa cum s-a dovedit a fi când s-a întors în Patrie.

Sunt convins, de asemenea, că Zamolxis si Pitagora s-au influenţat reciproc .

Conform conceptului filozofic al lui Pitagora, cel care susţine că esenţa tuturor lucrurilor o constituie numerele –cunoscuta teorie pitagoreică –credem cu tărie că acest lucru îi era cunoscut şi lui Zamolxes de la strămoşii săi irano-sumerieni, care, asemenea egiptenilor( vezi Piramidele) ridicaseră celebrele zigurate, construcţia lor presupunând, in mod sigur, cunoaşterea geometriei şi a tablei înmulţirii.

Mai de grabă cred că Pitagora îşi însuşise propria-i teorie (!) –Teoria lui Pitagora –de la egiptenii care, cu 2000 de ani înaintea lui Zalmoxes şi Pitagora, construiseră piramidele de pe Podişul Gizeh :  Kheops, Khefren si Mykerinos .

                                  Mult mai plauzibilă mi se pare a fi iniţierea celor doi în Egipt, in ,,tainele,, deschiderii şi citirii semnelor cerului (ca-n vremea lui Noe şi a lui Moise) cât şi-n aprofundarea astronomiei, cosmogoniei şi astrologiei, aşa încât inclin sa cred că atât Tabla înmulţirii şi Teoria lui Pitagora aparţin integral marilor preoţi egipteni, urmaşi ai pelasgilor veniţi din Sumer, cu mai bine de 2000 de ani mai înainte ca agatârşii să ajungă în Dacia şi să se stabilească pe cursul de mijloc al Mureşului.

                                     Şi pe Zalmoxes, se pare, l-au interesat şi l-au influenţat foarte mult acei vechi egipteni, mai ales in domeniul cosmogoniei, ,,mersului cerului,, ,adică in ,, citirea,, mişcării astrelor, a orbitelor acestora, stabilind, astfel, eclipsele de luna şi de soare, perioadele de secetă ori de bună rodire a pământului, furtuni, cataclisme, cutremure chiar, dar mai cu seamă, ,,arta divinaţiei,, ,a nemuririi sufletului, care, la egipteni, se suprapune peste cea a indo-iranienilor.

                                       Iată ce ne spune, in acest sens, Prof. univ. dr. Emilian Vasilescu, referitor la cultul morţilor, la escatologia avestică :

                                      ,, Sufletul celui bun se urcă pe podul larg spre garonman ( ,, locuinţa cântecelor,,) sau behest ( ,, foarte bunul,,) . Fericirea celor drepţi în acest rai zoroastrian nu este descrisă cu amănunţime, dar suferinţele celor răi sunt descrise pe larg, mai ales în scrierea Arda Viraf.

………………………………………………………………………………………………………

                                           Căci după teologia zoroastriană, chinurile iadului nu vor dura veşnic, ci va veni învierea tuturor morţilor, când se vor împlini nouă mii de ani de la creaţia efectuată de Angra-Mainyu .

Atunci va apărea Saosyant ( Iisus Hristos ?!, n.n.), care va prezida învierea generală a morţilor şi la judecata generală . Un imens val de plumb topit ( Apocalipsa prin război nuclear ?!, n.n.) va trece peste toată natura ,,

                         ( Diac. Prof. univ. dr. Emilian Vasilescu – Istoria Religiilor , Editura Didactica si Pedagogica, R.A, Bucureşti 1998, p. 186)

                               Daca ideea despre nemurirea sufletului, la iranieni, am văzut că este asemenea credinţei noastre ortodoxe, vom vedea, cu surprindere ( deşi n-ar trebui să ne mire!), că exact acelaşi lucru se petrece şi la egipteni :

                                ,, După părerea lui Herodot ( II, 123) egiptenii au fost primii care au vorbit despre nemurirea sufletului . Dar, chiar daca nu se poate acorda o valoare absolută unei astfel de afirmaţii ( şi are dreptate distinsul prof. teolog Em. Vasilescu, fiindcă ei, egiptenii, ,,curg,, tot dinspre indo-iranieni şi n-au cum să fie ,, mai vechi,, decât strămoşii lor, n.n. ), este sigur că egiptenii au avut o credinţă neobişnuit de puternica în nemurirea sufletului, această credinţă constituind una dintre caracteristicile esenţiale ale vieţii şi religiei lor . ,,

       ( Em. Vasilescu, op.cit., p. 109)

                            Să vedem , însa, ce concepţie aveau geto-dacii, referitoare la ,,nemurirea sufletului,, :

                             ,, Credinţa puternica a geto-dacilor in nemurire a fost necontenit reliefată de cercetători de la Herodot şi până astăzi.

Credinţa lor e că ei nu mor, ci că cel care piere se duce la Zamolxes  , spune Herodot ( IV. 94). ( Deci, Zamolxis devenise deja zeu al geto-dacilor; mai întâi fusese asociat la domnie –vicerege– , apoi rege şi, după aceea închizându-se-n peşteră  timp de trei ani şi revenind la viaţa în al patrulea an, fusese socotit zeu ! n.n. ) .

Această afirmaţie, ca şi aceea cu trimiterea solului la Zamolxis, a acreditat părerea, unanimă, de altfel, că viaţa geto-dacilor era stăpânită de credinţa in existenta unei alte vieţi după moarte. Curajul şi uşurinţa cu care aceştia se sinucideau când erau înfrânţi in războaie ( vezi moartea lui Decebal, la Rannistorum Rasinorum –Răşinari, n.n.) arată că, într-adevăr, ei se credeau ,,nemuritori,, .

                             ( Em. Vasilescu, op. cit. , p. 325)

                             După cum bine se observă, concepţiile despre credinţa in nemurirea sufletului sunt comune atât strămoşilor indo-iranieni ai lui Zamolxis cât şi egiptenilor, dar si lui Zamolxis însuşi, credinţa ce le-a insuflat-o tuturor geto-dacilor, după ce şi-a însuşit-o, prin iniţiere in Egipt, şi după ce, evident, a revenit în Patrie ( in Geto-Dacia), mai precis în Muntele Kogaionon, ,,Muntele Sacru,, al geţilor, despre care unii cercetători consideră că se  află in Grădiştea Muncelului, lângă Sarmizegetusa, însă nu-şi susţin prin nimic supoziţia.

Tocmai de aceea am găsit de cuviinţă să argumentez şi să demonstrez că Muntele Kogaionon este, de fapt, Muntele Cozia.

                                 In Grădiştea Muncelului există, într-adevăr un râu, aşa cum multe râuri curg in toţi munţii noştri şi-n apropierea lor, dar numele acestui râu este intraductibil in limba greaca şi nu este identic cu nimic.

Câtă apropiere fonetica e între Kogaionon şi Grădiştea Muncelului ?!

                                   Strabon spune foarte clar: ,, Până şi muntele ( cu peştera) a fost socotit sfânt şi aşa îl şi numesc ( ei, geţii, n.n.) .   Numele lui este Cogaionon, la fel ca al râului care curge pe lângă el. ,,  

                                     Acelaşi lucru se întâmplă, însă, şi astăzi, fireşte ! In Muntele Cozia, la nord-vest de acesta  curge un râu, pe care oamenii de acolo, din Racoviţa, îl numesc Clocotici  .

Evident că etimologia acestui hidronim ( dar şi toponim, vom vedea) derivă de la verbul intranzitiv ,, a clocoti ,, , dar şi din substantivul ,, clocotiş,, ori adjectivul ,, clocotitor,, .

                             In apropierea vărsării in Olt a acestui râu se află o peşteră cioplită de om in ,, carnea vie a muntelui,, ( cum aşa de plastic se exprima N. Densusianu), situată chiar pe ţărmul Oltului, în marginea drumului Cornetu-Racoviţa, pe partea dreaptă, înălţimea de la drum până la intrarea in peştera fiind de aproximativ 10metri.

                              Menţionez că nu se poate ajunge la aceasta peştera decât folosind o scara, fiindcă peretele stâncii este perfect vertical, ca un zid, neexistând nicio  altă cale de acces spre intrare in ea :

                               ,, S-a retras atunci (el, Zamolxes, n.n.) intr-un fel de peşteră  inaccesibilă altora  ,, , spune Strabon, confirmându-ne că nu era vorba de o peşteră naturală, ci de una făcuta de oameni !

                                   Iată, însă, ce ne spune Poseidonios, la Strabon, referitor la aceasta peştera si la Zamolxes :

                                   ,, … şi luând o peşteră ( De aici înţelegem că peştera aceea, de la Racoviţa de azi, jud. Vâlcea, n-a fost făcuta de Zamolxes însuşi, ci de oameni, de geţi, la cererea lui Zamolxis, cărora le spusese cum trebuia cioplită, lucru ce ni se pare plauzibil, fiindcă nu putea el singur să dăltuiască in ,, carnea vie a muntelui,, două camere de aproximativ 12 m.p. fiecare, despărţite de un coridor, toate fiind boltite, n.n.), a trăit in ea, celorlalţi interzicând-le intrarea… şi muntele a fost socotit sfânt ,, ( exact ce spunea Strabon, în Geografia Cartea a VII –a, 5. , p. 166).

                                   Tot Poseidonios,la Strabon  p. 298 , mai spune despre Zamolxes ,, că se întâlnea rar cu cei din afară, cu excepţia regelui şi a sfătuitorilor acestora. ,,  

                                   Trebuie să accentuăm ideea că peştera nu era naturală, ci făcută special de geţi pentru Zamolxis, marele preot, care va fi zeificat.

                                    Aşadar era ,, o peştera locuită in pământ; locuinţă îngropată,, , iar Paul Perdrizet ( Cultes et Mythes du Pangee , 1910, p. 29) , procedând după Rhesos, ,,Psyche I 3 , p.161, da lui Zamolxes, ca şi lui Rhesos, caracterul de <<daimon>> ( demon subpământean, care ,,trăieşte intr-o locuinţă subterană,,   ) . Dar mytul lui Zamolxes e nu că a trăit, ci că a fost îngropat acolo, iar când a înviat, a ieşit iar sus, intre oameni , la soare. ,,  . ,, Herodot IV, 95 e absolut clar ,, ( spune V. Pârvan, Getica, p. 103) :

                                      ,, Herodot IV 95 e absolut clar :

        I. pilda viitorului paradis e un palat la lumina zilei, un << megaron>> de bărbaţi : a înălţat ( el, Zamolxes, n.n.) o << casa a bărbaţilor>> in care îi primea pe fruntaşii cetăţilor, unde, ca in Walhal, eroii vor ospăta cu zeul .

        II. pilda încetării vieţii pământeşti e ascunderea lui in acea locuinţa in pământ   ,in care el <<dispare>> : a dispărut –s-a ascuns ( s-a retras sa mediteze, intrând in transă, in comuniune cu divinitatea supremă –,,Te poţi hrăni şi doar cu cuvântul ! ,, spunea Iisus Hristos, care şi el se iniţiase in Egipt; o data 9 ani –de la 3 la 12 ani ; a doua oara după Botez, timp de 40 de zile, asemenea bunicului sau , preotul Ioachim, n.n. ) .

       III.mentalitatea vechii religii Chtoniene a Sudului, pe care Zamolxis o combate, e plângerea pentru moartea lui, plângându-l ca pe un mort, ceea ce, getic, e o perfecta absurditate, deoarece geţii sunt <<nemuritori>> . (Nu zisese Iisus Hristos celor ce-l plângeau, când mergea spre Golgota : ,, Fiice ale Ierusalimului, nu mă plângeţi pe Mine, ci plângeţi-vă pe voi înşivă şi pe copiii voştri !,, , având, iată, şi El conştiinţa nemuririi sufletului ?! n.n.)

       IV.pilda neadevărului morţii prin înmormântarea in acea locuinţa in pământ : mormântul ( ca era un mormânt simulat, nu interesează ; pe Zamolxes, viu l-au dus şi l-au înmormântat acolo), e învierea lui din moarte ( Deci, moarte clinică;mai precis, moarte autoindusă, prin diminuarea voită a funcţiilor vitale, lucru pe care Herodot şi anticii greci nu l-au putut înţelege !!

Aceasta, cred, că era marea învăţătură pe care Zamolxes şi-o însuşise de la marii preoţi egipteni.

Conservându-ti bioenergia, prin diminuarea activităţii bioenergetice a funcţiilor vitale, pe care singur ti-ai programat-o, pe o anumita perioada temporala, poţi reveni la viaţa ( oricând doreşti!), ieşind din acea moarte clinică autoindusă, prin reactivarea bioenergiei.

Sunt aproape convins că aşa ceva era perfect posibil in urmă cu 2500 de ani ! Aşa cum, de altfel, sunt convins că la o asemenea ,,performanţă,, ajunseseră marii preoţi ai Egiptului antic, intrând in comuniune cu energia universală ; cu Dumnezeu, cu alte cuvinte !

           Aceasta este, cred, marea taina a lumii acesteia !!!

           Intr-adevăr când ajungi in acest stadiu al meditaţiei profunde, al rugăciunii şi al racordării bioenergiei tale la energia divină, dintru-nceput, te poţi considera deja un Zeu! Iar Zamolxes, sunt convins, atinsese acest prag ! De asemenea, sunt absolut convins că aceasta e cea mai mare taină a umanităţii, la care n-au ajuns până acum decât ,,getul,, Zamolxes şi Iisus Hristos !! n.n.) , ieşirea lui acum întreg din acel mormânt, la viaţa eternă, în lumina soarelui , si, întocmai ca atunci când îl chemase la banchetul regal, in palat, adunarea acum in sala cea mare a bărbaţilor, la toate cele bune;

           V.<<misterul>> învierii se celebra la 4 ani o dată : Zamolxes stătuse îngropat ( închis in acea peştera făcuta de geţi, n.n.) 3 ani; a rămas acolo vreme de trei ani, ( iar) in cel de-al patrulea s-a arătat tracilor   ( deci, s-a arătat nu doar geţilor, ci tuturor tracilor, acest lucru presupunând că Zamolxes devenise deja zeul daco-geto-tracilor, n.n.) .

            VI.în sfârşit, <<moartea>> nu are nimic violent si orgiastic in ea, ca aceea a lui Dionysos thracicul, sfâşiat şi consumat  de credincioşi (cf. Perdrizet, p. 73-74 si 102 ) ,,

                         ( V. Pârvan, op.cit., p. 103 )

                                         Dar, oare, nu tocmai aşa s-au petrecut lucrurile ( la mai bine de 500 de ani, de la revenirea de la viaţa eternă a lui Zamolxes) şi

în cazul domnului nostru Iisus Hristos, căci iată ce ni se spune în Evanghelia lui Marcu:

                                          ,, Când s-a inserat – fiindcă era ziua Pregătirii, adică, ziua dinaintea Sabatului, a venit Iosif din Arimatea, un sfetnic cu vază al soborului, care şi el aştepta Împărăţia lui Dumnezeu. El a îndrăznit să se ducă la Pilat că să ceară trupul lui Iisus.

                                              Pilat s-a mirat că murise aşa de curând şi şi l-a întrebat dacă a murit de mult.

După ce s-a încredinţat de la sutaş că a murit, a dăruit lui Iosif trupul. ,,

                                         ( Biblia, Evanghelia după Marcu, 15 42-45, p. 983)

                                           Deducem de aici că era vorba de un fel de moarte clinică auto indusa, prin diminuarea, până la limita dintre viaţă şi moarte, a bioenergiei şi, respectiv, a funcţiilor vitale ale trupului ( stare foarte asemănătoare cu intrarea in transă), moment in care energia divină, Duhul Sfânt din noi, se conectează la izvorul universal al energiei, adică la lumina primordiala, ca formă materială, dar eterică .

Şi că este aşa, că Iisus Hristos nu era mort pe Sf. Cruce, nici când l-au dat jos de pe Sf. Cruce, dar nici când l-au îngropat , ci era doar intr-o comuniune totala cu Tatăl, cu Lumina Divină ( de vreme ce, înainte de a-şi da duhul El a zis : ,,Tata, în mâinile Tale îmi încredinţez duhul !,, si când a zis aceste vorbe, şi-a dat duhul – Luca, Batjocurile, cap. 23, al. 46, p. 1021) ne lasă să subînţelegem chiar Sf. Evanghelist Ioan : ,, Sutaşii au venit la Iisus şi i-au zdrobit fluierele picioarelor celui dintâi ( tâlhar, n.n.), apoi pe ale celuilalt, care fusese răstignit cu el.

Când au venit la Iisus şi au văzut că murise, nu i-au zdrobit fluierele picioarelor ; ci unul din sutaşi i-a străpuns coasta cu o suliţă ; şi îndată a ieşit din ea sânge şi apă. Faptul acesta este adeverit de cel ce L-a văzut ( Longinus, n.n.) : mărturia lui este adevărata, si el ştie ca spune adevărul, pentru ca şi voi să credeţi. Aceste lucruri s-au întâmplat, ca să se împlinească Scriptura : ,, Niciunul din oasele Lui nu va fi sfărâmat . Şi in altă parte, Scriptura mai zice : ,, Vor vedea pe cine au străpuns.,, ( Biblia – Evanghelia după Ioan – Moartea lui Iisus dovedita, cap. 19, al. 32-37, p. 1052).

                            De aici presupunem că Iisus Hristos nu murise, ci era doar intr-o totală comuniune cu Dumnezeu Tatăl . De ar fi fost mort, cu siguranţă că din trupul său n-ar mai fi ieşit ,, îndată,, sânge şi apă !

Dintr-un cadavru, înţepându-l cu suliţa, nu curge sânge !

                               Aşadar, Iisus Hristos revenise ( înviase) la viaţă după 3 zile. In a patra zi era iarăşi la viaţă, dar la viaţă veşnică, având trup de lumină .

                               Credem că tot aşa s-au petrecut lucrurile cu aproximativ 500 de ani mai înainte de Iisus Hristos, când Zamolxes tot după 3 ( dar nu zile), ci ,, după trei ani, in al patrulea an,, , a revenit la viaţa veşnică, devenind nemuritor ; fiind, astfel, zeificat .

                                Acest lucru l-au înţeles şi geţii, care l-au plâns ( jelit) când l-au îngropat, dar care, în al patrulea an ( când zeul li s-a arătat iar), s-au bucurat fiind absolut convinşi că reînvierea e posibilă !    

Tocmai de aceea geţii se sinucideau râzând, ridicându-si faţa spre cer, spre Zamolxes !

                                Iată mare taina a lumii acesteia : revenirea la viaţă prin racordarea bioenergiei la energia universală, divină.

Cu alte cuvinte, Zamolxis a fost cel dintâi dintre gânditorii lumii eleno-traco-gete, care a înţeles că armonia şi pacea universală nu înseamnă altceva decât comuniune cu Divinitatea; mai simplu, reintrarea in circuitul cosmic, în marele ,, şuvoi energetic universal,, !

                                 Să revenim, însă, la peştera de la Racoviţa, din dosul Muntelui Kogaionon ( Cozia).

                                 Răul ce curge pe lângă ,, Muntele Sfânt,, al geţilor ( Cogaionon) se numeşte, şi în prezent, Clocotici ( de la verbul intranzitiv ,, a clocoti,,) .

In limba greacă, ,, a clocoti,, se zice << cohlazo>> , iar  ,,clocotitor,,  se zice << cohlazon>> .

                                  Dar spre a ne susţine afirmaţia că Muntele Kogaionon este Muntele Cozia, nu e lipsit de importanţă ce ne spune Strabon ; din contra, cred că este extrem de interesant pentru noi :

                                   ,, Apoi, când peste geţi ( Deci, nu peste daci ! E clar ca nu ne vorbeşte despre Transilvania, ci de Getia, de Carpaţii Meridionali, respectiv Muntele Cozia, ci nu Grădiştea Muncelului, n.n.) a ajuns sa domneasca Burebista, împotriva căruia divinul Cezar s-a pregătit să pornească o expediţie, această cinste o deţinea Decaineos ( Deceneu, n.n.). Iar practica pythagoreica de a se abţine de la carne a rămas la ei o porunca de la Zamolxis. ,,

                                                         ( Strabon, Geografia, Cartea a VII-a, p.167)

                                        Aşadar, în vremea lui Burebista şi a lui Deceneu ( la aproximativ 500 de ani după venirea lui Zamolxis pe pământul geţilor), Muntele Sfânt se numea Kogaionon ; la fel, desigur, şi in vremea lui Decebal şi a marelui său preot, Vezina.

Iar a doua observaţie e aceea că principiul atonit ( fals numit pitagoreic !) al renunţării la carne nu e din secolul IX după Hr., fiind instituit, chipurile, de călugării de la Muntele Athos, ci, in mod cert, a fost ,, instituţionalizat,, de marii preoţi şi pustnici rugători în pustiurile Sinaiului si Egiptului, fiindcă vom vedea ( intr-o alta lucrare) persecuţiile la care au fost supuşi pustnicii peşterilor din Egipt, de către Imperiul Roman, respectiv, Împ. Severus, la câteva sute de ani după Zamolxes, şi cum, tot datorita lui, creştinii dintâi ai Romei au ,,născocit,, catacombele, care nu sunt alt ceva decât tot o forma de peşteră!

                                         Să revenim, însă, la numele Muntelui Sfânt al geţilor şi la râul care ,,curge pe lângă el,, .

                                         Chiar dacă nu are o oarecare pregătire lingvistică, oricine poate să-şi dea seama de apropierea fonica dintre ,, cohlazo,, ( ,, a clocoti ,,), ,,cohlazon,, ( ,, clocotitor,,) si KogaionKogaionon ( azi Clocotici ), râu din Racoviţa, care curge in dosul Muntelui Cozia, in apropierea peşterii despre care cei mai bătrâni oameni din sat spun că ,, aşa e de mii de ani; de când curgea Oltul pe sub ea, iar peştera nu se ştie cine a făcut-o ,, !

Cu alte cuvinte, e foarte veche ! Ca să poţi ajunge la gura ei de intrare, e dificil; distanta ( pe verticală de la baza muntelui până la intrarea în ea este de aproximativ 10 m.

Gura peşterii e de formă ovală( cu diametrul de aproximativ 3 m.) fiind orientată exact spre nordul hiperboreic, unde, privind cerul , constelaţiile au cea mai mare strălucire.

E clar că deschiderea de forma unui pridvor – tunel in lungime de 2,50 m. nu a fost orientata in mod întâmplător spre nord, lucru confirmat de o altă intrare intr-o peşteră, ce ar putea fi, cred, mormântul lui Zamolxes ori Deceneu .

Aceasta are forma unui ,, dop,, şi se află la o distanta de vreo 30 m. fată de peştera lui Zamolxes, având aceeaşi orientare spre nordul hiperboreic.

De aici am dedus că Zamolxes ( cel care ,, comandase,, geţilor să i se facă o ,,locuinţă sub pământ,,) avea temeinice cunoştinţe de fizică, de sonicitate şi de astronomie, pe care, evident, nu le avusese la plecarea sa din Geţia, ci le căpătase in Insula Samos de la înţeleptul Pherekydes , care deschisese o scoală în această insula, scoală ce fusese urmata nu doar de Zamolxes, ci şi de Pitagora; credem că cei doi aici, in Samos, la şcoala lui Pherekydes) s-au cunoscut şi s-au împrietenit, după care au plecat împreună in Insula Creta, iar de acolo in Egipt şi, după iniţierea lor la marii preoţi şi pustnici ai Egiptului, au mers tot împreună la Crotona, in sudul Italiei.

                                  Dacă la Samos, Zamolxes şi Pitagora îşi însuşiseră profunde noţiuni de astronomie, sonică si fizică, în Insula Creta, cu siguranţă studiaseră legislaţia, iar lucrul acesta ne este confirmat de Strabon, care vorbeşte de Lycurg, care venise din Sparta sa-nveţe legislaţie, devenind astfel, ,,legislatorul spartanilor,, .

Continuând in acest registru al supoziţiilor, suntem aproape convinşi ca, in Egipt, Zamolxes si Pitagora s-au iniţiat în conceptul de ,, nemurire a sufletului,, .

                                    Revenind la peştera lui Zamolxes, trebuie sa spunem că, după ce intrăm în acel pridvor – tunel, în stânga şi în dreapta acestuia se află săpate in ,, carnea vie a muntelui,, două camere, aproximativ egale, cam de 12 m.p. fiecare; nu sunt nici dreptunghiulare, nici pătrate, ci au exact forma unui melc marin ( mediteranean).

Ambele camere boltite se curbează şi se îngustează in partea opusă intrării .

Intrarea in ele se face prin cate o fereastră boltită de 8060 cm. ; tot boltite sunt si ambele camere care, în mod ciudat au ( cum ziceam) forma unui mel ( ghioc) din mările tropicale, fiind ovale şi cu capătul îngust orientat spre sud-vest ( spre Egipt, Mediterana! ) .

Camera din dreapta surprinde printr-un singur lucru extrem de interesant : are o rezonanţă uluitoare ! Vocea se amplifică de cel puţin de 2-3 ori, limpezindu-ţi-se, de parca ai auzi orga intr-o enormă catedrală . Parcă şi aerul vibrează odată  cu cuvintele pe care le rosteşti! … Starea ce ti-o creează e una nu doar de uimire, ci de uluire totală!

Îţi dai seama că ceva se întâmplă; simţi, efectiv, că intri in comuniune cu astralul, înfricoşându-te ! …

La polul opus se situează cealaltă cameră, cea din stânga, unde vocea ti se estompează, ca şi cum cineva ţi-ar zdrobi-o, ţi-ar umili-o, obligându-te, involuntar să taci ! …

E o tăcere grea, apăsătoare, adâncă ! …

E, cumva, camera mortuară a lui Zamolxes?! Acolo, oare, să fie îngropat, sau e camera în care se ruga, deoarece, în această cameră, exact spre Răsărit, e o firida ceva mai mică decât fereastra de intrare, fiind uşor afumată, ca şi cum cineva ar fi folosit-o pentru a pune pe ea un opaiţ, o candelă, rugându-se înspre răsăritul soarelui, semn clar ca, înainte de a ,,adormi,, Zamolxes se ruga şi, poate, venera Soarele –Hvar, in iraniană .

                                          Revenind la camera din dreapta, e posibil ca aceea să fi fost cea în care Zamolxes se ruga, noaptea, şi medita, dar poate că intra şi în transă, în comuniune totală cu Dumnezeu.

Sa fie, oare, ,,camera bărbaţilor,, , unde îl primea pe rege şi pe căpeteniile acestuia?!

                                           In această cameră ( pe care am putea-o numi ,, camera de rezonantă,,), dacă vorbeşti sau te rogi, rostind cuvintele, aerul parcă începe să vibreze, amplificându-ti rostirea, precum ai auzi vuietul marii într-o scoică.

                                            Şi ne mai surprinde încă un lucru, ce pare a fi unic in lume : cele două camere ( perfect asemănătoare unui melc din marile tropicale) puse, in desen, una lângă alta, şi cu intrarea dintre ele –balconul pridvortunel –au exact forma grecească a literei ω ( omega), încât te şi întrebi : Oare intenţionat Zamolxes le-a cerut geţilor să-i facă o astfel de ,,locuinţa,, săpată în piatră, simbolizând litera greceasca ω ( omega), spre a se şti că acolo e îngropat ?!

Nu zicea Dumnezeu : ,, Eu sunt alfa si omega ! ( adică începutul şi sfârşitul, n.n.) .  Să nu aveţi alţi dumnezei in afară de mine! De mine să ascultaţi!,,

                                               Iată citatele din ,, Apocalipsa după Ioan,, , referitoare la ceea ce spuneam :

                                              ,, Eu sunt Alfa si Omega, începutul şi sfârşitul,, , zice domnul Dumnezeu, Cel ce este , Cel ce era si Cel ce vine, cel Atotputernic ,, ( cap. 1, al. 8, p.1205- Biblia) .

Sau :

                                             ,, Apoi mi-a zis : ,, S-a isprăvit ! Eu sunt Alfa si Omega, începutul si sfârşitul . Celui ce îi este sete, îi voi da să bea fără plată din izvorul vieţii.

Cel ce va birui , va moşteni aceste lucruri. Eu voi fi Dumnezeul lui, şi el va fi fiul meu. ,,

                                   ( cap. 21, al. 6 si 7, p. 1222)

Ori:

                                           ,, Eu sunt Alfa si Omega, cel dintâi si cel de pe urmă, Începutul şi Sfârşitul. ,,

                                    ( cap. 22, al. 13, p. 1223)

                                             Aşadar în mod cert Zamolxes era convins că trupul nu este decât ţărâna din care Dumnezeu ne-a făcut, dar suflarea de viaţă ce ni s-a dat ( sufletul) este parte din Duhul Sfânt, din energia divină, universală, din acel ,,şuvoi de lumina lină,, nicicând pieritoare în veac ! Că, intr-adevăr el este începutul ( Alfa) tuturor celor văzute şi nevăzute (de n-ar fi Soarele, n-ar fi viaţa!) , dar şi sfârşitul ( Omega), caci fără Soare toate pier pentru tot deauna.

Nu întâmplător, Soarele ( Ahura Mazda, la iranieni, şi Ra , la egipteni) sau chiar Luna –zeul cerului nocturn ; deci tot zeu al luminii –se numea la iranieni Mithra .

Se observă limpede că ambele popoare –iranienii şi egiptenii –venerau Luna şi Soarele, aşa cum acestea apar ( sub forma ideogramelor) şi pe Tăbliţele de la Tărtăria.

                                               Se observă foarte bine că egiptenii au preluat de la iranieni atât zeitatea solară ( a zilei) cât şi cea nocturnă, de vreme ce ,, Ra,, ( al egiptenilor –denumind Soarele) se află, iată, în componenţa zeităţilor iraniene ce desemnează Soarele ( Ahura Mazda ) si Luna ( Mithra ).

Din această influenţă religioasă ( sau religie comună !) suntem convinşi pe deplin că pelasgii au pornit din sudul Mesopotamiei şi s-au îndreptat spre Asia Mica – Egipt – Dacia, ci nu invers !

De altminteri, iată ce ne spune Amenofis al IV lea – c. 1361- 1340 î.Hr. – ( tatăl faraonului Tutankhamon –1333-1325 î.Hr. –şi soţul Nefertitei, zeiţa frumuseţii la egipteni) :

                                                  ,,  Soarele Zeu, afar de care nu mai exista un altul ! ,,

                                   Spre a fi mai edificatori în susţinerea ideii că zeul Zamolxes adora Soarele, fiind, desigur, influenţat de pustnicii şi marii preoţi ai Egiptului dar si de stramosii săi agatârşi, ce se trăgeau din indo-iranieni, vom reproduce ce se spune despre Mircea Eliade, referitor la concluzia la care acesta ajunsese :

                                                           ,, De asemenea Mircea Eliade pune sub semnul întrebării caracterul ,,monoteist,, al reformei lui Amenofis al IV-lea care, practic, a păstrat cultul unor divinităţi : Ra , Maat si Harakhti . De altfel, mai observa Micea Eliade însăşi expresia folosita de regele reformator în imnul sau : ,, Soarele Zeu, afară de care nu mai există un altul ,, , era aplicată ,cu o mie  de ani înainte de reforma de la Amarna, lui Amon, lui Ra, lui Atum si altor zei. Prin urmare, Amenofis al IV lea a înlăturat pe Amon şi pe toţi ceilalţi trei ,, numai in principiu,, ( Histoire, I, p. 120-122 ) . ,,

                                                  ( Emilian Vasilescu, Istoria Religiilor, p. 116)

 Obs. : Se subînţelege, cred, că pelasgii indo-irano-sumerieni au ajuns in Egipt in jurul anului 2500 î.Hr. Deci, pelasgii Egiptului au ridicat piramidele.

                           Din cele expuse până acum, referitor la zeitatea solara Ahura Mazda ( la iranieni) şi  Ra ( la egipteni) reiese limpede ca Zamolxes îşi însuşise foarte bine acest concept cosmogonic (si pitagoreic, evident) conform căruia Soarele este Divinitatea Supremă, simbol al luminii şi al energiei universale, la care prin suflet –suflarea de viaţă –ne racordăm fiecare din noi, trăind în veşnicie.

Aşa, poate, se explică de ce în camera din stânga a peşterii lui Zamolxes din spatele Muntelui Sfânt al geto-daciilor ( Kogaionon Cozia), se află o firidă încă afumată, orientată exact spre răsăritul soarelui, semn sigur că acolo, dimineaţa ( in răsăritul soarelui), Zamolxes se ruga, înălţându-i imne ( incantaţii) zeităţii absolute –Soarelui !

Concluzia fireasca ar fi următoarea : această peşteră a fost făcută pentru Zamolxes, la cererea sa, după ce s-a întors in Patrie, venind din Egipt, din zona mediteraneeana ( Crotona, Sicilia), de unde poate, va fi adus şi acel melc marin, pe care el l-a arătat geţilor, ca model, pentru cioplirea peşterii.

De asemenea, acel melc marin ne spune clar că, Zamolxes, folosindu-l, prevestea viitorul geţilor; ce urma să li se întâmple, Zamolxes  fiind, iată, un fel de vraci sau mai bine zis, de ,, vestitor,, , precum ,,vestitorul Nabu din Ninive,, .

                                   Un localnic din Racoviţa îmi povestea că, pe când era copilandru ( in urma, deci, cu aproape 70 de ani ! ), în aşa-zisa ,,cameră de rezonantă,, era un puţ de 1,20 m. adâncime, cu gura de intrare de un metru, despre care bătrânii spuneau că, de fapt, acela nu era un puţ, ci o gură de tunel, care ieşea din Turnul lui Doncu, unde, într-adevăr, se înalţă, până la cer parcă, o stancă uriaşă, în vârful căreia, în partea de vest, se vede foarte bine o lucrare de zidărie din piatră.

De acolo poţi coborî 4-5 m. , până dai de tunel ; mergând prin acel tunel ( lung de vreo 2 km.), ajungi la peştera lui Zamolxes.

Nu e ceva exclus ca acel tunel să se fi făcut de regele Decebal, la aproape 600 de ani după Zamolxis. Numai aşa se explică faptul că, în anul 87 d. Hr. , dacii conduşi de Decebal intranseră, poate, prin acel tunel , ieşiseră prin peştera lui Zamolxis şi le căzuseră în spate romanilor din Legio V Alaudae – Legiunea Ciocârliilor – condusă de gen. Fuscus.

Astfel, Decebal, ilustrul strateg militar, i-a capturat pe toţi romanii din acea legiune, obligându-l pe Fuscus sa se sinucidă.

                                        După 14ani, când Împ. Traian a venit împotriva lui Decebal, în primul război daco-roman, i-a găsit ascunşi ,, in spatele munţilor zidiţi,, ( cum spunea Cassius Dio in ,, Istoria Romană,, ) nu doar pe supravieţuitorii din Legiunea Ciocarliilor dar şi însemnele cele mai de vaza ale romanilor : steagul de luptă al legiunii, maşinile de luptă dar şi meşterii de război.

                                           Şi tot in felul acesta, folosindu-se , adică, de tunelul lui Decebal, cred că a procedat şi Basarab I la 1330 ( la Posada-Titeşti, jud. Vâlcea), când l-a bătut pe regele ungurilor, Carol Robert de Anjou, care a scăpat cu puţinei de-ai săi, dovedind că, intr-adevăr, fuga e sănătoasă dar …

                                            Oare din acel pridvor, orientat perfect spre nord, cu deschidere largă nu doar spre munţi, ci în special spre cer, urmarea şi ,, citea,, Zamolxis ,,mersul cerului,, , adică mişcarea astrelor, făcând previziuni pentru viitor ?!

Aici, in aceasta peşteră, în ,, camera de rezonanţă,, sa-l fi primit Zamolxis pe regele Daciei, atunci când acesta avea nevoie de sfaturile şi de ajutorul zeului, rugându-l să-i întrebe pe ,,oamenii cerului,, asupra mersului lumii, al lucrurilor, al vremurilor ?!

                                          Exact acelaşii lucru se întâmpla şi în cazul împăratului Chinei, care la fel era primit de ,,înţelepţii adâncurilor,, ( în locuinţelor lor subterane ), adică de marii preoţi, încât nu întâmplător, în urmă cu două decenii, chinezii au găsit într-un munte din Himalaia, la peste 70 de m. adâncime, un oraş subteran, cu străzi, podeţe, trotuare, arcade, terase, căi de acces etc. , totul fiind tăiat în bazalt, atât de perfect, încât părea a se fi folosit o tehnică laser !

Fotografia acelui oraş subteran, părăsit, al ,,înţelepţilor subpământeni,, ( care ,, născociseră,, acele uimitoare surse de lumină albăstrie, ,, fântâni izvorâtoare de lumină,, , numite pantarbe ! )a apărut in presa vremii, eu însumi văzând-o .

                                              Cred că întrebarea firească ar fi următoarea : de ce a fost părăsit acel oraş subteran ?!

                                              

                                               Asemenea intrări subterane se pare a fi si in Benares, dar şi în Shambala Agartha ( de unde, poate, au şi venit agatârşii ! ), unde, în mod cert, bătrânii înţelepţi ( 24 la număr, după cum sunt menţionaţi şi în,, Apocalipsa după Ioan,,) marii preoţi, ştiau că se afla un puternic centru energetic planetar.

                                                Se pare ca aici, la noi, in Muntele Sfânt al geţilor, în Kogaionon ( Clocotici, Clocotiş ) a existat, şi încă există, cu siguranţă, un asemenea centru energetic planetar . Altminteri nu se poate explica de ce, bătrân, împovărat de ani si de înţelepciune, Zamolxis se întoarce în Patrie !

Vine din părţile meridionale, mediteraneene, şi se pregăteşte să moară in Muntele Kogaionon, în peştera din apropierea râului cu acelaşi nume ( Clocotici ), ca şi muntele, râu în ale cărui ape termale, sulfuroase şi radioactive, poate că se îmbăia, întrând apoi în transă, asemenea marilor şi învăţaţilor preoţi din pustia Egiptului antic ( pelasgi, aramaici, de altfel) unde Zamolxis se iniţiase împreună cu ,, stăpânul,, şi prietenul său , Pitagora .

                                                 Dacă cu peste 2000 de ani mai înainte de iniţierea lui Zamolxis şi a lui Pitagora in pustia Egiptului, egiptenii ridicaseră, ziceam, cele trei mari piramide ( ce constituie una din cele 7 minuni ale lumii antice ) e limpede ca teoria conform căreia la baza tuturor lucrurilor lumii acesteia stau numerele, ei, egiptenii, stăpâneau, sigur, atât aşa-zisa  Teorie a lui Pitagora cât şi tabla înmulţirii. Cât priveşte numărul de aur 7, credem ca nu e întâmplător că facerea lumii s-a ,, realizat,, in 7 zile ; ca, in Antichitate, erau 7 ,, minuni ale lumii,, şi 7 înţelepţşaptelea an pământul trebuia lăsat nemuncit, ca ,, să se odihnească,, ; că,, in ziua a şaptea Domnul a chemat pe Moise din mijlocul norului,, ( Exodul, cap. 24, al. 16, p. 86); ,, in al şaptelea an orice sclav evreu să fie eliberat ( Deuteronomul,15 al. 12, p. 209) ; că, ,,pe vremuri,, , erau 7 ciclopi; Eschil : Cei 7 contra Tebei etc. , încât avem convingerea ca teoria pitagoreica a geometriei şi a numerelor, a tablei înmulţirii este, mai de grabă, de,, obârşie divină,, , ca şi ,, Biblia,, de altfel, după cum însuşi Sf. Ap. Pavel spunea .

                                                     Dar să revenim la etimologia toponimului şi hidronimului Kogaionon .

De regula, toponimele poartă ,, pecetea,, unui personaj, a unui fenomen natural, a unei forme de relief, a unei caracteristici a cuiva etc .

Astfel, pentru a fi mai convingător în explicaţiile ce urmează, am găsit de cuviinţă să amintesc doar câteva toponime pe care le-am găsit in ,, Geografia,, lui Strabon, in Cartea a VII –a, unde se prezintă Macedonia şi Grecia din vremea sa, în special.

Iată exemplele :

                        1)Muntele Pangaion ( Pang + ion – sufix toponimic), care mai intai s-a numit Cremides. Apoi Philipos al II-lea, tatăl lui Alexandru Macedon, i-a schimbat numele .

                        2)Golful Toronaion ( Torona + ion – sufix toponimic)

                        3)Promontoriul Nymphaion ( Nimfe + ion ), lângă Athos . Tradus : Promontoriul Nimfeian, adică al nimfelor !

                                                     Evident că numai din ,, Geografia,, lui Strabon am putea da numeroase exemple, însă aş vrea sa facem o comparaţie, să zicem intre ultimul exemplu, Nymphaion, şi Kogaionon, întrucât va fi mult mai uşor să înţelegem de ce Kogaionon s-a tradus, în româneşte ( mai bine zis în traco-geta! ) Clocotici, exact denumirea actualului râu care curge pe lângă Muntele Cozia ( în dosul acestuia) ,  unde se află acea străveche peşteră a lui Zamolxes, fiind, sigur, cea mai ,, bătrână,, dintre toate peşterile din Romania ; peşteră cioplita de oameni, cu dalta, fireşte !

                                           Aşadar, spuneam că în limba greacă, ,, a clocoti,, se zice ,, kohlazo,, , iar ,, clocotitor,, se zice ,, kohlazon,, .

Se observa foarte bine apropierea fonetica dintre ,, kohlazon,, şi Kogaionon .

Deci, ,,a clocoti,,= gr. kohlazo – Cozahlo (metateză ) –Cozaio ( forma coruptă) –Cozia ( metateză)  .

                          Sau, ,, clocotitor,, , ,,clocotiş,, = gr. Kohlazon – Kozahlon ( metateză) – Kozaionon sau Kogaion ( forma coruptă ) – Cozaion ( forma coruptă) –  Cozia ( metateză) .

                                            Avem, astfel, râul Clocotici  ( din gr. ,,kohlazo,, – vb. ,, a clocoti,,) şi Muntele Clocotiş   ( din gr. ,, Kohlazon,, subst. ,, clocotiş,, sau adj. ,, clocotitor,, – Kogaion  – Cozaion – Cozia .

                                     Am văzut că în cazul cuvântului Cozaion a apărut metateza ( schimbarea locului literelor intr-un cuvânt), pe care am întâlnit -o nu doar la Strabon ( Eposis – Esopis , Geografia, Cartea a VI-a, p. 85 ; Neretva – Narenta, Cartea a VII-a , p. 189 ; Curzola – Korcula, Cartea a VII-a, p. 189 ; Calybe – Cabyle, Cartea a VII-a p. 610 ; Limenera  – Limera , Cartea a VIII –a , p. 293 ; la fel a fost folosită şi în cazul Kogaionon – Kogaion – Cozaion – Cozia), dar ea a fost folosită şi în vorbirea populară românească ( plocon – poclon ; pântece – pâncete etc. ) cât şi în istoriografia medievală în corespondenţă , ce de exemplu : Moşia Vulpeni – Vupleni (vezi Doru Căpătaru – Istoria Mânăstirii Surpate, Editura Kitcom, Verguleasa – Olt, 2008, p. 114) .

                                     Metateza sau anagrama s-a aplicat şi în cazul toponimului Rannistorum – Rasinnorum – Rasinariu – Răşinari ( vezi pe Internet lucrarea subsemnatului, intitulată ,, Răşinari – locul naşterii şi al morţii lui Decebal ?! ,, ) .

                                      Revenim la toponimul Kogaionon ( Kogaion + (i)on – sufix toponimic) putem spune ,încă o dată,următoarele : Kohlazo – Kohlazon =  a  clocoti – clocotitor  derivă din subst. ,, clocot ,, + sufixul ,, iş ,, sau ,, ici ,,  se pot traduce astfel : Clocotici  sau Clocotişambii termeni având, evident, acelaşi sens, de vreme ce se referă la ceva care clocoteşte, fierbe ( deci, ape termale) .

                                        Observăm ca toţi cei trei termeni, kohlazo – kohlazon şi Kogaion sau Kogaionon sunt înrudiţi nu doar fonetic, dar fac parte din aceeaşi familie lexicală, având o rădăcină comună .

                                 Poate că însuşi Zamolxis o fi numit astfel acest munte (traducându-l din traco-getă în greacă!) al geţilor ori denumirea grecească (Kogaionon) să fi fost dată de coloniştii greco-romani din coloniile veneto-ilire din Oltenia de azi, care au venit în Dacia după moartea lui Burebista, în a.44î. Hr.!

            Considerăm că denumirea Muntelui Kogaionon (Cozia) / Clocotiş sau Clocotici, cât şi râul cu acelaşi nume, e corectă, deoarece la poalele acestui Munte Sfânt – Cozia – respectiv în zona castrului roman Arutela (ridicat de arcaşi sirieni, în vremea Împ. Traian, a cărui capitală spirituală getică, Ulpia Traiana Alutina şi-a stabilit-o la Pretorium – com. Racoviţa, jud. Vâlcea – în apropierea peşterii lui Zamolxis, pe râul Clocotici / Kogaionon, care curgea fierbinte, clocotind, în dosul muntelui Kogaionon / Clocotiş) , erau ape termale sulfuroase şi radioactive, folosite de romani până în anul 271d. Hr., când Împ. Aurelian – dac de origine – a părăsit Dacia, datorită presiunii popoarelor migratoare.

             În vremea lui Zamolxis, în mod cert acest râu era termal şi, evident, tămăduitor. Altminteri nu se explică de ce, spre bătrâneţe, Zamolxis s-a retras în acest Munte Sfânt, unde a pus să i se cioplească (,,în carnea vie a muntelui”) peştera ce se află şi azi în apropierea râului Clocotici, ce curge în spatele Muntelui Kogaionon / Clocotiş, ci nu în altă parte a Geţiei sau a Daciei.

             Considerăm că două au fost motivele foarte bine întemeiate care l-au determinat pe Zamolxes să se stabilească în Muntele Cozia :

          1) Apele termale, sulfuroase şi radioactive, tămăduitoare, dar şi ajutătoare, poate, de intrare în transă.

Se ştie că, timp de 3 ani, Zamolxis a stat în transă, în răcoarea şi întunecimea acestei peşteri, jelit fiind, ca un mort, de toţi geţii ce-l venerau pe Sf. Părinte, Marele Preot şi Înţelept / Zeu, care a înviat în al patrulea an, după care a dispărut!!

Poate că ţărâna oaselor sale sfinte se va fi risipit de mult pe fundul peşterii!…

Dar, oare, nu cumva e  îngropat în ,,peştera cu lespede ovală”, ca un ,,dop”, aflată foarte aproape de peştera în care Zeul a locuit?!

$12)      Muntele Cozia este, ziceam, unul din puţinele şi foarte puternicele ,,centre energetice” ale pământului!

       Cred că n-ar fi lipsit de interes ca în acest munte al Coziei (unde  este şi o rezervaţie de floră şi de faună extrem de bogată şi de valoroasă) să se facă cercetări care să vizeze energiile gravitaţionale, îndeosebi, dar şi starea de sănătate şi gradul de inteligenţă al celor ce trăiesc în acea zonă.

Un asemenea studiu cred că ar fi extrem de interesant!

        De asemenea credem că nu  este lipsită de interes remarca ce-o făcea Strabon, referitoare la încărcătura energetică a unor locuri, aşa cum era, să zicem, Crotona, din sudul Italiei, în care a trăit Pythagora şi evident, ,,sclavul” său, Zamolxis, oraş foarte cunoscut lumii antice greceşti pentru particularităţile sale în cea ce priveşte starea de sănătate şi gradul de inteligenţă al cetăţenilor:

        ,, De la această întâmplare (când la jocurile de la Olimpia, primii 7 atleţi au fost din oraşul Crotona n.n.) se spune că s-a răspândit şi zicala următoare: ,, Mai sănătos chiar decât Crotona”, ca şi cum locul însuşi ar avea anumite principii generatoare de sănătate şi de vigoare, dată fiind mulţimea atleţilor.

Într-adevăr, oraşul a avut mai mulţi învingători olimpici, cu toate că nu după multă vreme a fost populat, din pricina marelui număr de bărbaţi care au căzut în bătălia de pe Sagra.

La gloria Crotonei au mai contribuit şi numeroşii filosofi pitagoreici ca şi Milon, unul din cei mai străluciţi atleţi, care a fost şi un  discipol al lui Pythagoras în timpul lungii sale şederi în acest oraş.”

             

(Strabon, op. cit., p. 90)

Cât priveşte starea de astăzi a izvoarelor termale, sulfuroase şi radioactive, trebuie să spunem cu părere de rău că ele s-au împuţinat, mai ales după construirea hidrocentralelor de la Racoviţa şi de la Turnu (sub poalele Coziei), dar ele sunt , totuşi, captate într-un bazin în aer liber, de mari dimensiuni, existent la Căciulata, situat la doar câteva sute de metri de vechile izvoare termale de la castrul Arutela, chiar lângă ,, Masa lui Traian”, unde, în urmă cu 1900 de ani, Împ. Traian şi legionarii săi se tămăduiau de anumite afecţiuni: reumatice, respiratorii şi digestive.

Locuind foarte mult timp în peşterile Cretei, Egiptului şi-n Kogaionon, e posibil ca Zamolxis să fi suferit de reumatism şi să fi avut probleme respiratorii (astm?!).

Cât priveşte bolile digestive, să nu uităm că Zamolxis era vegetarian; poate că atinsese pragul cel mai de sus, când omul se poate hrăni asemenea unei plante.

În fond, înainte de a fi zeu, Zamolxis a fost om, ca şi noi! Poate că se întorsese aici, în Patrie, împovărat de ani şi de înţelepciune, spre a se vindeca, semn clar că, dincolo de toate ,,cele adânci ale lumii”, sănătatea e, totuşi, bunul cel mai de preţ pentru tine, ca om, ca trecător, dar când tu însuţi devii un Învăţător şi un clarvăzător al neamului tău, aceasta înseamnă jertfă nu doar faţă de poporul din care faci parte, ci jertfa ta devine universală, precum jertfa pe Sf. Cruce a Mântuitorului, Domnul nostru Iisus Hristos.

Aşadar, concluzia firească e următoarea: Kogaiononul, Muntele Sfânt al geţilor (al geto-daco-tracilor, mai bine zis!) e Muntele Cozia, ci nu Grădiştea Muncelului, cum susţin unii istorici, fără a aduce argumente plauzibile!

În ce priveşte războaiele daco-romane, suntem aproape convinşi că în acest munte a fost prinsă sora lui Decebal de către gen. Maximus.

Poate că frumoasa prinţesă fusese dată în grija marelui preot Vezina, care-şi avea ,,reşedinţa spirituală” aici, în Muntele Sfânt (Kogaionon), la ,,Porţile de Fier ale Transilvaniei”, şi care a moştenit de la Deceneu (cel ce se iniţiase şi el în Egipt, după cum spunea Strabon) uimitoarea şi încifrata scriere hieroglifică.

Numai aşa se explică faptul că această scriere sacră, cu ideograme şi pictograme, s-a transmis prin marii preoţi (trăitori în Kogaionon- Muntele Cozia) până la 1310, când scrierile de pe lespedea şi de pe crucea mormântului lui Tihomir (tatăl lui Basarab I, întemeietorul Ţării Româneşti) au fost decriptate (în 2013) de subsemnatul, acestea aflându-se în punctul Gruiu Plăcintei, com. Titeşşi comune.

Comunicarea intitulată ,, Hieroglifele din Ţara Loviştei” am prezentat-o în august,  2013, la Buzău, la Congresul Internaţional de Dacologie.

Ea poate fi citită şi pe Internet.

Existenţa acestei scrieri hieroglifice aici, în Masivul Cozia, în Ţara Loviştei, ci nu în Grădiştea Muncelului, dovedeşte clar că aici e Kogaiononul şi aici au trăit marii preoţi: Zamolxis, Deceneu, Vezina ş.a.

Acesta este, evident un argument logic că Muntele Sfânt al ,,geţilor” (aşa spune Strabon) nu e în Sarmizegetusa dacică, ci în cea getică, Ulpia Traiana Alutina.

De aici deducem că Ulpia Traiana Alutina (Oltenia), respectiv zona Masivului Cozia de azi, a fost nu doar capitala spirituală a geto-dacilor, ci prima capitală întemeiată de însuşii Împ. Traian, care a dus lupte grele aici, la ,,Porţile de Fier ale Transilvaniei”.

Conform spuselor lui Cassius Dio ( Istoria Romană), Decebal aici a legat munţii, adică i-a zidit, încercând să zăgăzuiască intrarea romanilor în Transilvania.

Aici au luptat generalii romani Fuscus şi Longinus şi tot aici au şi murit: Fuscus a căzut în încercuire cu toată Legio V- Alaudae / Legiunea Ciocârliilor, după care s-a sinucis cu propriu-i pumnal; gen. Longinus, câzând în cursa abil întinsă de Decebal, s-a sinucis şi el, otrăvindu-se cu otravă procurată de libertul său.

Considerăm că nu întâmplător Împ. Traian şi-a ales reşedinţa aici, în spatele Muntelui Cozia (unde, după cucerirea Daciei, şi-a şi lăsat Legiunea a XII Fulminata, în fruntea căreia venise în Dacia şi care la 140 d. Hr. încă mai era aici, la Pretorium, guvernator fiind Aquila Fidus – mormântul acestuia l-am descoperit în anul 2013), cum nu întâmplător e şi faptul că Zamolxis, Deceneu şi Vezina şi-au ales ,,reşedinţa sfântă” în Muntele Kogaionon / Cozia.

Acest lucru dovedeşte limpede, că sacralitatea şi forţa energetică a Muntelui Cozia erau foarte bine cunoscute lumii antice. Chiar am putea spune că acest Munte Sfânt se afla pe aceeaşi treaptă spirituală cu Egiptul antic, încât nu cred că greşim afirmând că, egiptenii şi geto-dacii sunt cele mai vechi popoare ale antichităţii.

Amândouă, însă, au căzut sub ocupaţia Romei !…

Aşadar, chiar dacă, pentru o vreme, armele îngenunchează popoarele, spiritul solar al neamului nostru nu va pieri în veac!

Noi, românii, am fost, suntem şi vom fi cel mai vechi şi cel mai înţelept popor al Europei!

 Surpate,

01.iulie 2014                                                George Voica

P.S.: Pentru sprijinul acordat în descoperirea peşterii lui Zamolxis, cât şi pentru efectuarea fotografiilor de mai jos, ţin să le mulţumesc în mod deosebit următorilor colaboratori: dr. C-tin Ioniţescu, Gh. Sporiş, C-tin Vieru şi col. Frântu, cei trei (din urmă) fiind oameni ai locului.

Tuturor le apreciez pasiunea ce-o au şi dumnealor pentru istoria neamului nostru românesc.